Biblioteca "Onisifor Ghibu", expoziţie virtuală

Feodor Dostoievski – unul din cele mai mari genii religioase ale secolului XIX

Feodor Dostoievski s-a născut la data de 11 noiembrie 1821, la Moscova, Imperiul Rus – a decedat la 9 februarie 1881. A fost unul din cei mai importanți scriitori ruși, operele sale având un efect profund și de durată asupra literaturii, filozofiei, psihologiei și teologiei secolului al XX-lea. Cele mai cunoscute creații ale sale sunt cele patru mari romane, Crimă și pedeapsă, Idiotul, Frații Karamazov și Demonii, precum și nuvela Însemnări din subterană. În total, opera sa numără unsprezece romane, trei nuvele, șaptesprezece povestiri precum și numeroase alte lucrări. S-a făcut de asemenea remarcat și pentru activitatea de jurnalist.

Dostoievski, Feodor. Oameni sărmani / Feodor Dostoievski. Trad.: Xenia Stroe; Nicolae Gane. – București: Ed. Pentru Literatură, 1969. – 453 p.

Cunoscut și ca „primul roman social” din literatura rusă, „Oameni sărmani” este o satiră a epocii, moravurilor și chiar a literaturii timpului în care a fost creat. În centrul poveștii se află inocentul și tristul sentiment de afecțiune dintre un funcționar de rangul cel mai umil, Makar Devuskin, și verișoara sa îndepărtată, tânăra orfană Varvara Dobroselova. Cei doi trăiesc în sărăcie lucie și se luptă să supraviețuiască de la o zi la alta, cu speranța unei minuni improbabile. Schimbul lor de scrisori dezvăluie, pas cu pas, o întreagă lume, cu framântările ei, prinsă în lupta pentru supraviețuire. Tema gogoliană a omului mărunt, a slujbașului umil, e revalorizată conștient de Dostoievski, făcând din Makar Devuskin unul dintre personajele memorabile ale literaturii universale.

Dostoievski, Feodor. Jucătorul / Feodor Dostoievski. – Timișoara: Ed. Excelsior, 1991. – 132 p.

Aleea era atât de întunecoasă că nu vedeai la doi pași. Până la hotel era cam o jumătate de verstă. Niciodată nu-mi fusese frică de hoți sau tâlhari, nici în copilărie; și nici acum nu mă gândeam la ei. De altfel, nu-mi amintesc la ce m-am gândit în timpul drumului; n-aveam nici un gând. Simțeam numai o desfătare teribilă – a succesului, a victoriei, a puterii – nu știu cum să mă exprim. Îmi apărea în față chipul Polinei; țineam minte și-mi dădeam seama că mă duc la ea, că am s-o întâlnesc îndată, că am să-i povestesc și am să-i arăt… dar abia dacă-mi aminteam ce-mi spusese adineauri și de ce m-am dus la cazinou și toate senzațiile recente, pe care le încercasem cu o oră și jumătate înainte, mi se păreau acum un trecut îndepărtat, îngropat, învechit, pe care nu-l mai pomenești niciodată, fiindcă acum totul va începe de la capăt. Când eram aproape de capătul aleii, mă năpădi deodată spaima; „Dar dacă mă ucid acum și mă jefuiesc?”! Cu fiecare pas spaima mea se dubla. Alergam aproape. Deoadată, la sfârșitul aleii, luci brusc întreg hotelul nostru, viu luminat – slavă Domnului, eram acasă!

Dostoievski, Feodor. Corespondența / Feodor Dostoievski. Vol. I. Trad.: Alexandru Calaïs. – București: Ed. Albatros, 1998. – 290 p.

Scrisorile marelui clasic rus adresate de-a lungul unei perioade de aproape 14 ani soției sale, precum și cele trimise de aceasta soțului ei, scrisori cuprinse în două volume, au fost traduse după ediția: F. M. Dostoievski – A. G. Dostoievskaia, Corespondența, Editura NAUKA – filiala Leningrad, Leningrad, 1976, și, conform redacției ruse, urmează textul originalelor păstrate la Biblioteca de Stat, la Institutul de Literatură Rusă al Academiei de Științe și la Arhiva Centrală de Stat pentru Literatură șiArtă din Moscova. Este cea dintâi apariție în versiunea românească a tuturor scrisorilor lui F. M. Dostoievski adresate A. G. Dostoievskaia, dar și cea dintâi culegere masivă de scrisori, complete, adunate într-un volum, ale clsicului rus, întrucât, cu excepția unor fragmente de scrisori având diverși destinatari (printre care, două fragmente ale scrisorii din 24 mai 1867 și o scrisoare completă, din 27 iulie 1876, adresate A. G. Dostoievskaia), ce au fost traduse și publicate în volumul Fiodor Dostoievski despre literatură și artă de către Albert Kovacs și Nicolae Iliescu, precum și a două scrisori complete, din 22 decembrie 1849 și din 30 ianuarie – 22 februarie 1854, adresate lui Mihail Mihailovici Dostoievski, fratele scriitorului, ce au apărut în cuprinsul revistei „Caiete critice” (nr. 3-4 din 1986), nu a mai văzut lumina tiparului în țara noastră nici o scriere de acest fel.

Dostoievski, Feodor. Jurnal de scriitor / Feodor Dostoievski. Vol. I. Trad.: Adriana Nicoară, Mariana Vraciu, Leonte Ivanov, Emil Iordache. – Iași: Ed. Polirom, 2006. – 400 p.

„Jurnal de scriitor nu este numai jurnal intim ori autobiografie, operă memorialistică ori roman autobiografic. Nu e nici anti-jurnal sau pseudo-jurnal. Este, pur și simplu, jurnalism de o factură care topește distincțiile dintre persoana întâi a diaristului, care se vorbește pe sine pentru sine, persoana autorului de jurnal al plămădirii unor romane, jurnalul reținân crâmpeie de experiență creatoare, și persoana a treia a naratorului, căreia i se datorează povestea în forma elaborată deja, narațiunea definitivă. […] Trebuie să fii Dostoievski pentru ca să împaci, dialogic, specii altminteri incompatibile, punându-le sub autoritatea capricioasă a mono-jurnalului despre sine și despre alții, dar mai cu seamă despre sine cu instanța morală, nesigură de adevărul ei.” Sorina Bălănescu

Dostoievski, Feodor. Jurnal de scriitor / Feodor Dostoievski. Vol II. Trad.: Adriana Nicoară, Mariana Vraciu, Leonte Ivanov, Emil Iordache. – Iași: Ed. Polirom, 2006. – 430 p.

„Acum nu mă mai supăr, acum îmi sânt dragi cu toții chiar și când își râd de mine – și atunci îmi sânt chiar deosebit de dragi. Aș râde și eu cu ei, adică nu de mine, ci de dragul lor, dacă, privindu-i, nu m-aș simți atât de trist. Trist, fiindcă ei nu știu adevărul, iar eu da. Ah ce greu îți e atunci când numai tu știi adevărul! Dar ei nu vor înțelege asta. Nu, nu vor înțelege. Principalul e să iubești pe ceilalți așa cum te iubești pe tine însuți, și asta-i tot, nu-ți mai trebuie nimic: imediat ai afla cum să-ți clădești raiul. Și totuși nu e decât un vechi adevăr, pe care oamenii l-au repetat și l-au citit de un milion de ori, dar uite că n-a prins rădăcini! «Conștiința vieții este mai presus de viață, cunoașterea legilor fericirii este mai presus de fericire» – iată cu ce trebuie să luptăm! Și am să lupt. Numai să dorească toți și toate s-ar aranja cât ai clipi.” F. M. Dostoievski

Dostoievski, Feodor. Crimă și pedeapsă / Feodor Dostoievski. Trad.: Ion Covaci. – București: Ed. Litera, 2017. – 620 p.

„Crimă și pedeapsă este povestea unei idei, pe care o întruchipează, pro și contra, toate personajele cărții, și nu doar Raskolnicov: ideea naturilor superioare înfrângând obstacolele, a luptei cu stupidele prejudecăți umanitariste, a aleșilor ce dispun în voie de inertul material uman, a conducătorilor cu drepturi nelimitate și subjygând pe temeiul unui plan calculat la rece milioane de sclavi, a forței neîndurătoare căreia trebuie toți să i se supună fără să crâcnească, ideea cezarismului, ideea napoleoniană, ideea supraomului.” Ion Ianoși

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s