expoziţie virtuală

Eugen Lovinescu – 140 de ani de la naștere

Lovinescu, Eugen. Scrieri / Eugen Lovinescu. – București: Ed. Pentru Literatură, 1969. – 525 p.

Puțini au avut de la început și într-o măsură atât de hotărâtoare, ca E. Lovinescu, conștiința vocației critice. Adolescent aproape, citise foiletoanele lui Faguet din Revue bleue și crescuse, cum singur mărturisește undeva, cu Criticile lui Maiorescu pe masă. Critica a fost, așadar, pentru el o fatalitate. La vârsta când alți tineri sânt atrași de poezie (de cele mai multe ori din necesități pur sentimentale) sau devoră proza cu subiecte polițienești, singuraticul elev de la Liceul Internat din Iași urmărea cu prematură seriozitate dezbaterile literare ți întocmea el însuși note și cugetări critice, dovedind pasiune pentru o disciplină în contradicție, de pe acum, cu temperamentul lui elegiac, contemplativ.

Lovinescu, Eugen. Mite / Eugen Lovinescu. – București: Ed. Eminescu, 1971. – 397 p.

„Modelul erotic spiritualizat propus, așadar, de Lovinescu – un Eminescu care n-a iubit femei cu biografie reală, ci un tipar feminin abstract, idealizat, iubind mai degrabă iubirea, langoarea erotică, jarul sentimentului nesatisfăcut, ca prevalență a spiritualului asupra materialului – e consonant cu modelul schopenhauerian al geniului (…). Când Veronica, prin moartea bătrânului ei soț Ștefan Micle, devine liberă, Eminescu nu «acționează», ci simte doar o «exaltare» poetică. Nici când dragostea pentru Mite pare a-i fi primejduită de amestecul altora poetul nu se împotrivește: «Murise dragostea pentru Mite? N-o iubise niciodată poate. Murise dragostea de dragoste pentru ea. Dragostea de dragoste va mai renaște în el, căci fără dânsa nu putea trai…»“. Teodora Dumitru

Lovinescu, Eugen. Acord final / Eugen Lovinescu. – Cluj: Ed. Dacia, 1974. – 255 p.

„A te lupta cu tine însuți, cu ochii ațintiți spre un ideal literar sau de viață mai luminos, a frânge cătușele strânse în jurul aspirațiilor tale, a cădea, a lovi, a fi învins și a învinge toate micile lucruri ce ți se pun de-a curmezișul, toate micile stângăcii ale începutului, până la biruința din urmă, când cugetarea curge de la sine, limpede, neîmpiedicată, în forma cea mai strălucitoare – aceasta e mulțumirea cea mai mare ce-o poate avea un om și în special un scriitor. Căci lupta interioară e semnul unei vieți intense; și a simți că trăiești intens, înseamnă a trăi de două ori.” E. Lovinescu

Lovinescu, Eugen. Bizu / Eugen Lovinescu. – Cluj: Ed. Dacia, 1974. – 240 p.

„Privit… sub raportul condițiilor genului epic, Bizu e mai puțin decât un roman sau, în orice caz, altceva decât un roman; privit însă prin sensul intim psihologic, prin iradierea atitudinii față de viață, vizibilă în toate epizoadele și amănuntele, și convergând spre o filozofie, această carte ar putea fi, cel puțin în intenție, ceva mai mult decât un roman obișnuit, limitat la reproducerea obiectivă a unui crâmpei de viață individuală sau socială, fără altă semnificație. E. Lovinescu

Lovinescu, Eugen. Corespondență cu Mihail Dragomirescu și Elena Farago. – Craiova: Ed. Scrisul Românesc, 1976. – 196 p.

De la volumul omagial apărut în 1942, cu prilejul împlinirii a 60 de ani, închinat „personalității” criticului, literatului și rodnicului animator al vieții literare a generației dintre cele două războaie, și până la eseul lui N. Tertulian și studiile masive scrise de Ileana Vrancea, Eugen Simion și Alexandru George, s-au spus multe lucruri interesante despre E. Lovinescu, care a dominat o jumătate de veac activitatea literară din țara noastră. Criticul, istoricul literar, memorialistul au constituit subiecte de studii pentru numeroase personalități culturale ale țării noastre. Dar omul? Despre el s-a scris mai puțin, sau aproape deloc, așa cum reiese din corespondența lui cu diferiți scriitori. Într-o epocă în care relațiile epistolare erau neobișnuit de mari, desigur că nici Eugen Lovinescu nu putea face excepție. Corespondența criticului este revelatoare pentru o mai justă fixare a profilului său psihologic și profesional, într-o perioadă în care, se pare, datele sânt mai puțin bogate și edificatoare.

Lovinescu, Eugen. Memorii / Eugen Lovinescu. – București: Ed. Minerva, 1976. – 312 p.

În pragul realizării unei vechi intenții de a fixa memorialistic fizionomia vieții literare din cursul ultimului sfert de veac, realizare în care sinceritatea nu-și poate tăia decât anevoios drumul prin materia sângerândă a actualității, cu aderențe vii încă în sensibilitatea și susceptibilitate, e locul câtorva considerații generale ce-i definesc cadrele. Scop ultim al oricărei literaturi memorialistice, interesul documentar își găsește o limitare însăși limitarea personalității sociale a scriitorului; scoasă dintr-o experiență strictă, ea nu poate acoperi decât o arie restrânsă de cunoaștere și de raporturi, fără posibilitățile de transcendere ale literaturii de creațiune în care, când nu-l născocește pe de-a-ntregul, scriitorul își intensifică în voie elementul prim al experienței sale; suprapusă strâns pe realitate, memorialistica se configurează, așadar, pe fapte și experiențe fatal reduse și ca număr și ca importanță, întrucât, cu lipsa ei de acțiune socială, viața scriitorilor evoluează într-uncerc de abstracții ideologice… E. Lovinescu

Lovinescu, Eugen. Critice / Eugen Lovinescu, Vol. I. București: Ed. Minerva, 1979. – 286 p.

„Cât va exista o literatură românească, într-adevăr, va dăinui, căci a fost un mare scriitor… Indiferența lui pentru valorile neliterare era așa de profundă, încât în preajma lui ședeai, ca intelectual, într-un aer purificat, respirabil. Eugen Lovinescu putea să-ți fie adversar, dar că te stima și te admira, nu mai intra îndoială. A fi scriitor era totul pentru el și „pozițiile sociale” se retrăgeau rușinate din acest limb în care nu trăiau decât salamandrele.” George Călinescu

Lovinescu, Eugen. Critice / Eugen Lovinescu, Vol. II. București: Ed. Minerva, 1979. – 336 p.

„Noua serie a celei mai populare și mai durabile colecții din istoria cărții românești a ajuns la numărul O Mie. Dacă admitem că între coperțile celor o mie de numere și-au găsit locul opere de prim rang din literatura națională precum și din literatura universală – și aceasta este realitatea lesne și oricând verificabilă prin consultarea catalogului colecției – atunci rolul „Bibliotecii pentru toți” în „piesa” devenirii spirituale a numeroșilor ei cititori se releva ca important și augmentativ… Nr. 1000 al „B.P.T.”, atins în mai puțin de două decenii de la apariția noii serii a colecției, mi se pare expresia cea mai convingătoare a potențialului de receptarea a culturii de care dispune poporul nostru. Fie ca istoria viitoare a „B.T.P.” – ului să valorifice la cote maxime acest inepuizabil potențial, căci o cultură mare este aceea care știe să primească pentru ca la rându-i să poată da”. Laurențiu Ulici

Lovinescu, Eugen. Istoria civilizației române moderne / Eugen Lovinescu, Vol. I. București: Ed. Minerva, 1992. – 186 p.

„Autorul Istorie civilizației române moderne aprecia în 1926, după apariția și a ultimului volum, că este cel „ce s-a învrednicit să scrie, cel dintâi, istoria civilizației țării sale”. Avea atunci perfectă dreptate. Toate celelalte lucrări au studiat unele momente sau numai unele aspecte ale temei. Lovinescu are meritul excepțional de a fi urmărit procesul pe toată întinderea istorie sale și în toate ipostazele posibile, de a fi examinat nu numai forțele care au militat pentru înfăptuirea României moderne ci, și cele conservatoare, din al cărui duel înverșunat s-au ivit înseși noile așezări politice și culturale.” Z. Ornea

Lovinescu, Eugen. Istoria civilizației române moderne / Eugen Lovinescu, Vol. II. București: Ed. Minerva, 1992. – 188 p.

În acest volum ne ocupăm de forțele ce au rezistat, în chip activ sau numai prin inerție, revoluției dezlănțuite în toate domeniile vieții noastre naționale. Am privit, așadar, problema factorilor reacționari sub întreitul aspect social, economic și cultural. După studiul general al forțelor revoluționare și reacționare, ne mai rămâne să cercetăm în al treilea volum procesul de acomodare a acestui conflict de forțe contradictorii, din care a ieșit civilizația română modernă. Eugen Lovinescu

Lovinescu, Eugen. Istoria civilizației române moderne / Eugen Lovinescu, Vol. III. București: Ed. Minerva, 1992. – 188 p.

După studiul „forțelor revoluționare” și al „forțelor reacționare”, ne rămânea să studiem și necesitatea sociologică a biruinței forțelor revoluționare și normele după care s-a desăvârșit ea. Volumul de față a luat, deci, în mod firesc caracterul unei încercări de psihologie socială și culturală, care, cu tot ajutorul economiei verbale și al dispozitivului strict al planului, se prezintă într-un cadru încă prea mic. Lăsăm pe seama ediției viitoare prezentarea unui material documentar mai bogat, ediție, pe care, interesul trezit de primele volume o face în curând probabilă. Eugen Lovinescu

Lovinescu, Eugen. Istoria literaturii române contemporane (1900-1937) / Eugen Lovinescu. Chișinău: Ed. Litera, 1998. – 384 p.

În această lucrare nu bat drumuri noi, ci mă întorc pe un drum bătut de mult, a cărui concluzie a fost o istorie similară, concepută în șase mari volume, apărută în cinci, și oprită la 1925. În ultimii zece ani s-a prosus însă o literatură foarte abundentă și de bună calitate, vrednică de a fi clasată și încadrată. Trecerea de la foiletonul de ziar în firida istoriei literare și apoi a cărților de lectură și a manualelor școlare e mult mai anevoioasă decât s-ar putea închipui. Exemplul recent al manualelor dlui Al. Rosetti ne aduce dovada.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s