Freud, Sigmund. „Autobiografie” / Sigmund Freud; trad.: Leonard Gavriliu. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1993. – 134 p.
În cel dintâi studiu de istorie a psihanalizei, declarat ca atare chiar prin formularea titlului (Zur Geschichte der psychoanalytischen Bewegung, 1914), Sigmund Freud nu ezita să mărturisească de la bun început şi fără nici un echivoc caracterul subiectiv al “contribuţiilor” sale la istoricul a ceea ce el însuşi numea “mişcarea psihanalitică”. Opţiunea pentru această optică – explica Freud – se întemeia pe faptul că psihanaliza era creaţia (“die Psychoanalyse ist meine Schopfung”) şi că nimeni nu cunoştea mai bine decât el însuşi felul în care luase naştere aceasta şi se dezvoltase, stadiul la care ajunsese şi, într-o măsură, perspectivele care i se deschideau.
Alegând drept moto al acestei lucrări, apărută în anul declanşării primului război mondial, deviza înscrisă sub corabia ce figurează în stema oraşului Paris (Fluctuat nec mergitur, tradusă în limba germană de către Freud astfel: “Es schwankt, aber es sinkt nicht” =”Se clatină, dar nu se scufundă”), într-o vreme când nu numai Alfred Adler şi Carl Gustav Jung, ci şi mulţi alţii, nu doar că părăsiseră “nava” psihanalizei, dar căutau să-i aplice lovituri distrugătoare, Freud afişa o atitudine cât se poate de optimistă. Subiectivismul său exacerbat era, în fond, acela al căpitanului care se vede nevoit să-şi salveze prin toate mijloacele ambarcaţia serios ameninţată de “valurile” stârnite de “disidenţi” mai mult sau mai puţin vestiţi şi periculoşi. De aici accentul, poate prea pronunţat, pus pe rolul său personal în edificarea şi impunerea teoriei şi practicii terapeutice psihanalitice, precum şi intransingenţa, uneori exagerată, faţă de ceea ce am putea numi “eretici” sau “deviaţionişti”, intensitatea patimii cu care magistrul îşi sancţiona discipolii care se abăteau de la fundamentele doctrinei “ortodoxe”.
Freud, Sigmund. Interpretarea viselor / Sigmund Freud; trad.: Leonard Gavriliu. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1993. – 492 p.
Oferim cititorilor prima versiune în limba română a monumentalei scrieri a lui Sigmund Freud, Die Traumdeutung, a cărei primă ediţie în limba germană a apărut în anul 1900, inaugurând de fapt o orientare inovatoare, cu adevărat ştiinţifică, atât în cunoaşterea profunzimilor sufletului omenesc, cât şi în psihiatrie (mai exact, în psihoterapie), disciplină medicală care, după cum s-a dovedit îndeosebi în a doua jumătate a secolului XX, are o sferă de intervenţie mult mai amplă decât s-a putu bănui vreodată, în interesul sanogenezei la scara societăţii, dacă nu cumva a umanităţii în întregul ei.
Cel dintâi traducător al operei lui Sigmund Freud în Statele Unite ale Americii, Abraham-Arden Brill, care a predat psihanaliza şi “ştiinţele psihosexuale” la Columbia University din New Zork, susţinea că Die Traumdeutung(Interpretarea viselor) este o veritabilă opus magnum, cheia de boltă a psihanalizei. A. A. Brill este încredinţat că acela care stăpâneşte tehnica tălmăcirii ştiinţifice a viselor se află totodată în posesia instrumentului necesar descifrării simptomatologiei (şi, în linii mari, a etiologiei) nevrozelor şi psihozelor )grupul schizofreniilor, paranoia, psihoza maniaco-depresivă), precum şi al pătrunderii semnificaţiilor miturilor, basmelor, fabulelor, a folclorului în general şi a riturilor religioase…
Freud, Sigmund. Eseuri de psihanaliză aplicată / Sigmund Freud; trad.: Vasile Dem. Zamfirescu. – Bucureşti: Editura Trei, 1994. – 315 p.
Prezentul volum reuneşte cea mai mare parte a eseurilor dedicate de Freud aplicării psihanalizei la domeniile culturii, în special la literatură şi artă. Virtuţile hermeneutice ale psihanalizei pot fi validate sau invalidate prin lectura acestei cărţi.
La baza hermeneuticii psihanalitice a culturii se află ideea că şi omul sănătos, nu numai nevroticul, are inconştient. Că inconştientul psihic se manifestă nu doar prin simptom, demonstrase Freud prin analiza visului şi a actelor ratate. Aplicarea psihanalizei la literatură şi artă documentează prezenţa inconştientului la nivelul culturii majore, de fapt omniprezenţa inconştientului în viaţa omului.
Când inconştientul e patogen şi când stă la baza marilor creaţii ale spiritului uman, reprezintă altă problemă. Malefică sau benefică, acţiunea inconştientului este neîntreruptă şi universală. Leziunea narcisică pe care psihanaliza a produs-o omului prin această idee – spiritul nu e stăpân nici măcar în propria casă – şi rezistenţele la psihanaliză care s-au alimentat de aici nu sunt decât efectele secundare ale unei mari descoperirVasile Dem. – Zamfirescu
Freud, Sigmund. Opere esenţiale. Vol. 3: Psihologia inconştientului / Sigmund Freud; trad.: Gilbert Lepădatu; George Purdea; Vasile Dem. Zamfirescu. – Bucureşti: Editura Trei, 2010. – 438 p.
Prezentul volum conţine principalele scrieri “metapsihologice” ale lui Freud, în care este dezvoltată teoria psihanalitică cu cel mai înalt grad de generalitate referitoare, în esenţă, la natura şi modalitatea de funcţionare a inconştientului.
Însuşi Freud a introdus termenul de “metapsihologie”, într-o scrisoare către Flieb, din data de 13 februarie 1896. Peste doi ani, la data de 10 martie 1898, el îi scria lui Flieb, cerându-i părerea în legătură cu folosirea termenului de metapsihologie (un termen format prin analogie evidentă cu “metafizica”) pentru psihologia teritoriului din spatele conştientului.
Prima utilizare publică a termenului se găseşte în capitolul XII al Psihopatologiei vieţii cotidiene, unde Freud echivalează în mod explicit termenul de “metapsihologie” cu “psihologia inconştientului”. Pe de altă parte, în lucrările teoretice de mai târziu, în special începând cu Eul şi Se-ul, el s-a ocupat şi cu psihologia conştientului – psihologia Eului – şi trebuie să amintim aici faptul că întotdeauna a ţinut foarte mult la opinia sa conform căreia aspectul teoretic al psihanalizei (în măsura în care a fost acesta dezvoltat de către el şi colegii săi), “metapsihologia” acesteia deci, tratează despre inconştient.
Freud, Sigmund. Opere esenţiale. Vol. 4: Cuvântul de spirit şi raportul său cu inconştientul / Sigmund Freud; trad.: Daniela Ştefănescu; Vasile Dem. Zamfirescu. – Bucureşti: Editura Trei, 2010. – 344 p.
Prezentul volum include scrieri referitoare la semnificaţia cuvântului de spirit, la sensurile contradictorii ale anumitor cuvinte din limbile arhaice, precum şi un eseu care înregistrează prima utilizare a termenului “roman familial”.
În Cuvântul de spirit şi raportul său cu inconştientul, Freud trasează o paralelă între spirit şi vis, demonstrând faptul că tehnicile cuvântului de spirit coincid cu tehnicile elaborării visului. Eseul “Umorul” poate fi considerat o completare a acestui amplu studiu, în măsura în care el reia o temă expusă în capitolele 7 şi 8 ale acestuia din perspectiva unei noi reprezentări structurale asupra psihicului uman.
În “Romanul de familie al nevroticilor”, construcţia inconştientă, numită de Freud “roman familial”, în care familia reală este înlocuită cu una imaginară, mai prestigioasă, apare în momentul în care copilul intră în faza rivalităţii oedipiene cu părinţii săi.
“Scrisoare către Romain Rolland” a fost scrisă cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a scriitorului, pentru care Freud avea o mare admiraţie, cu care întreţinea o corespondenţă încă din anul 1923, dar pe care nu îl întâlnise decât o singură dată în viaţă.
Freud, Sigmund. Opere esenţiale. Vol. 5: Studii despre sexualitate / Sigmund Freud; trad.:Rodica Matei. – Bucureşti: Editura Trei, 2010. – 378 p.
Volumul de faţă cuprinde o serie de texte asupra sexualităţii apărute de-a lungul întregii opere freudiene, ceea ce îi permite cititorului să remarce modul în care se conturează şi evoluează concepţia sa psihanalitică. Dacă în lucrările din anii de început se pot încă resimţi influenţele abordării fiziologice, vedem cum, treptat, Freud descoperă rolul covârşitor al proceselor psihice. Aşa cum remarcă Ernest Jones, Freud descoperise toate fazele principale ale dezvoltării psihosexuale înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea, deşi abia în “Trei eseuri” apare o notă de subsol în care vorbeşte despre alegerea de obiect din copilărie. Mai mult, în primele două ediţii ale Interpretării viselor el afirmă într-un pasaj că nu există dorinţe sexuale la copil. Putem crede că Freud ezita să facă publice constatările sale, aşteptând ăână ce experienţa îi va furniza argumente solide, după cum afirmă într-una din lucrările din acest volum (“Unele consecinţe psihice ale diferenţei anatomice dintre sexe”).
Freud, Sigmund. Opere esenţiale. Vol. 8: nevroza la copil / Sigmund Freud; trad.: Rodica Matei; Ruxandra Hosu. – Bucureşti: Editura Trei, 2010. – 294 p.
Volumul de faţă reuneşte două studii de caz tratând nevroze infantile: “Micul Hans” “Omul cu lupi”. În ceea ce priveşte primul caz, forme embrionare ale celor mai importante teorii expuse se aflau deja în “Despre teoriile sexuale infantile” (1908). Este vorba, aici, despre istoria unui băieţel de 5 ani, Herbert Graf, fiul lui Max Graf, muzicolog şi entuziast susţinător al psihanalizei, băieţel care dezvoltase o fobie de cai, ceea ce însemna, în Viena începutului de secol XX, că era condamnat să nu mai părăsească niciodată casa. Freud l-a văzut pe Hans o singură dată, analiza desfăşurându-se, de fapt, prin intermediul tatălui său. Complexul Oedip a fost considerat cauza fobiei: dimensiunea ostilă a ambivalenţei afective faţă de tată. După ce au făcut cunoştinţă cu sursele angoasei sale, Hans a rezolvat acest complex într-o manieră personală: şi-a căsătorit tatăl cu bunica, mama devenind astfel liberă pentru el, care putea de-acum să iasă din nou pe stradă.
“Omul cu lupi” este cea mai detaliată şi, fără îndoială, cea mai importantă dintre toate istoriile de caz ale lui Freud. Serghei Constantinovici Pankeiev era un rus bogat din Odessa. Cazul lui a fost a treia şi ultima mare cură psihanalitică întreprinsă de Freud: prima tranşă de terapie a început în 1910 şi a sfârşit chiar pe 28 iunie 1914, ziua asasinării ducelui Franz-Ferdinand. După război, au început o a doua tranşă de analiză împreună, care a fost continuată de o cură cu una dintre elevele maestrului, Ruth Mack-Brunswick, cea care i-a atribuit pacientului expresia care îi va deveni nume: “omul cu lupi”.
BIBLIOTECA „ONISIFOR GHIBU” 