expoziţie virtuală

Ovidiu Drimba – cel mai mare istoric literar al României (100 ani de la naștere)

Drimba, Ovidiu. Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol I / Ovidiu Drimba; – Bucureşti: Saeculum, 2013. – 463 p.

Lucrarea de față. Concepută în mai multe volume – prima încercare de acest gen la noi – își propune să ofere date esențiale legate de apariția și evoluția marilor civilizații, punând în evidență specificul fiecăria și principalele influențe pe care le-au primit sau exercitat. Există, în ultima analiză, tot atâtea civilizații și culture câte popoare există; dar sunt relativ puține cela care, în Antichitate, au devenit civilizații istorice. Dintre acestea, selecția noastră s-a oprit asupra acelor care în decursul existenței lor și-au desfășurat, pe multiple planuri, toate posibilitățile creatoare; care și-au constituit un profil de o marcantăoriginalitate, ajungând astfel să se impună ca organisme viguroase, mature, complete, devenind adevărate modele pentru unele popoare din jur, și deci au adus contribuții substanțiale patrimoniului de valori al omenirii.
Scopul autorului lucrării a fost să arate cum, în condițiile lor istorice concrete, aceste popoare și-au realizat un mod coherent de organizare social, politică, administrative, juridică, religioasă; și-au exprimat viziunea lor proprie asupra vieții, a omului, a lumii, formulând și un system propriu de valori; și-au creat o antologie, o metafizică, o etică, o literature, o artă – adică tot atâtea forme de cultură prin care și-au revelat întrebările și opțiunile spiritual, idealurile, așteptările, decepțiile sau răfulările. În consecință, fiecare capitol dedicate unei anumite culture și civilizații urmărește să schițeze cadrul condițiilor și al posibilităților sale concrete; să indice liniile capacităților creative și ale realizarilor ei; să arate contribuția sa efectivă (inclusive reflexele ei înregistrate în cultura noastră) și locul pe care îl ocupă astfel în istoria umanității.
Nenumăratele definiții date conceptelor de cultură “cultură” și “civilizație” (numai C. Kluckhohn și A.L. Kroeber înregistrează peste 180!) se pare că nu au reușit până la urmă să creeze o reală confuzie. Termenii au fost intervertiți: pentru faptele de civilizație germananii întrebuențeazătermenul Kultur , în timp ce francezii preferă să indicefaptul de cultură prin cuvântul civilization O.D.


Drimba, Ovidiu. Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol II / Ovidiu Drimba; – Bucureşti: Saeculum, 2013. –380 p.

Cea mai veche arie de civilizație istorică și de cultură evoluată este cuprinsă între Nil și Indus. A doua arie este situată în Extremul Orient, în bazinul fluviului Huang-Ho (Fluviul Galben), ocupând – în epoca sa de maximă extensiune – o suprafață de peste 9 milioane k.p. În aceste arii, cele mai mari civilizații antice care au supravețuit până azi sunt cea indiană și cea chineză. În toate celelalte vechiul organism social a dispărut, urmele vieții de altădată nu se mai păstrează în mod viu, tradiții și forme de cultură noi le-au înlocuit pe cele vechi.
În China însă (și în India) aceste soluții de continuitate există, pot fi urmărite de-a lungul a aproape patru milenii. Tradițiile, obiceiurile, formele vechi de cultură se păstrează, – în modalități de expresie evoluate, evident, dar asemănătoare celor antice. Pentru chinezi tradiția, în parte, este un rezervor activ; nu s-a anchilozat, ci a rămas un element propulsor. Civilizația creată în mileniul al II-lea î.e.n. în valea Fluviului Galben prezintă încă de atunci trăsături distincte fundamental chineze; iar în scrierea chineză de azi se recunoaște, stilizarea pictogramelor de pe “oasele de ghicit” de acum aproape 3500 de ani.
Spațiul geografic imens în care s-a format această cultură atât de organică și de unitară ca stil i-a influențat și, într-o anumită măsură, chiar i-a condiționat istoria. Și dificultățile de acces în spațiul Chinei i-au permis țării să dezvolte o civilizație în cadrul căreia influențele străine și popoarele străine  și popoarele năvălitoare au fost repede asimilate…

Drimba, Ovidiu. Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol III / Ovidiu Drimba; – Bucureşti: Saeculum, 2013. – 415 p.

Teritoriul Greciei actuale a fost locuit încă de la sfârșitul paleoliticului inferior. În urmă cu aproximativ 80 000 de ani au migrat aici primii neanderthalieni, probabil din Asia Mică, regiune de care pe atunci Grecia era legată printr-o punte terestră, mai târziu scufundată, din care au rămas la suprafață insulile Mării Egee. Din aceiași zonă răsăriteană a venit – în mileniul al V-lea î.e.n. – și al doilea val migrator, cel al creatorilor civilizației neolitice. Această populație agricolă și pastorală nu cunoștea încă plugul, dar avea deja așezări fortificate (ca la Dimini, în Tesalia); iar idolii săi o reprezentau – repetând-o în formele steatopige, tipice neoliticului – pe zeița Pământul-Mama, simbolul fecundității și fertilității.
În a doua jumătate a mileniului al III-lea un nou val migrator, din regiunea Anatoliei, întroduce în Grecia civilizația bronzului. Apare aici tot acum (probabil aduse din Creta) măslinul și vița de vie, ceramica lustruită și prelucrarea metalelor; apar orașe și palate fortificate (Lerna, Egina) – ceea ce presupune existența unei bune organizări. Idolii feminini steatopigi din epoca anterioară se mențin, zeița-Mamă e reprezentată uneori cu un copil în brațe, iar ofrandele găsite în morminte atestă credința în supraviețuirea defunctului. În jurul anului 2000 însă această civilizație pre-elenă se prăbușește sub loviturile unor noi invadatori: grecii de mai tîrziu…

Drimba, Ovidiu. Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol V / Ovidiu Drimba; – Bucureşti: Saeculum, 2013. – 447 p.

Cultura și civilizația Evului Mediu european este o sinteză a unor componente (celtică, germanică, bizantină, islamică,) adăugate fondului latin – care asimilase elemente elenistice, – modelat ulterior de idiologia și instituțiile creștinismului. Ceea ce urma să devină, nu doar o realitate geografică, ci și o (relativă) unitate politico-culturală numită “Europa” și care începe să se definească chiar din Evul Mediu timpuriu, își are de fapt originea în perioada de declin a Imperiului Roman.
Dezmembrarea Imperiului, începută sub Dioclețian (293) a fost definitivată în 395 de Theodosius; după care, Iustinian va reuși să restabilească unitatea Imperiului, dar parțial și pentru scurt timp. Imperiul Roman de răsărit îi va supraviețui cu un mileniu celui de Apus, – dar va fi fondat în mare măsură pe coordonate greco-orientale. Tradițiile romane vor fi, progresiv abandonate.
Oficial, sfârșitul Imperiului roman de Apus este datat 496; anul când ultimul împărat Romulus Augustus – în vârstă de ani 13 ani – este detronat de general barbar Odoacru, care își ia titlu de rege al Romei. Evenimentul n-a avut un ecou deosebit, a trecut aproape neobservat; căci declinul Imperiului  începuse cu mult înainte de această dată. Starea să de cvasiagonie era determinată de crize profunde, care operaseră pe cinci planuri.

 Drimba, Ovidiu. Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol VI / Ovidiu Drimba; – Bucureşti: Saeculum, 2013. –399 p.

            Reconsiderarea la care asistăm în ultimii ani și reevaluarea Evului Mediu privește în mod deosebit cultura sa. Daca această cultură nu se prezintă ca un organism echilibrat, calm, consecvent rațional, asemenea perioadei care i-a urmat, în schimb impresia imediată pe care o lasă este aceea a operei unui mileniu multiform și nu lipsit de contradicții; o impresie de mișcare agitată și de continua gestație, dovedind o extraordinară capacitate creativă. În realitate, perioada aceasta nu este un „ev de mijloc”, o lungă și confuză etapă intermediară între două mari epoci de cultură și civilizație, ci sub multe aspecte – prima epocă “modernă”.
Cei ce s-au apropiat ori au cercetat cultura medievală au fost (sau sunt) adeseori victimile în principal a două adevărate obsesii. Prima, cum s-a mai observat, este obsesia  necesității unor linii de demarcație precise, stabilite ca niște „cortine de fier”, între epoci, între diversele discipline abordate, sau stilurile de artă – romanic și gotic. Când începe și se termină Evul Mediu? La ce dată apare stilul romanic, sau cel gotic? Și până la ce dată continua fiecare? Între limitele cărei definiții se înscrie domeniul filosofiei medievale în raport cu teologia ? Sau, cel al științei față de speculația filosofică?…

 Drimba, Ovidiu. Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol VII / Ovidiu Drimba; – Bucureşti: Saeculum, 2013. –367 p.

„În Evul Mediu, la fel ca în Grecia antică, filosofia și știința erau strâns legate una de alta, dacă nu chiar considerate dependente una de cealaltă; și, în majoritatea clasificărilor medievale ale domeniilor culturii, știința intra ca o ramură a filosofiei. Dealtfel, metodele de studiu le făceau să fie foarte asemănătoare între ele, știința fiind în acele timpuri în cea mai mare parte abstractă și deductivă. Asemănătoare erau și problemele abordate /…/ . Și mai era exemplul de autoritate al lui Aristotel, socotit nu numai „prințul filosofilor”, ci și maestrul universal recunoscut în multe domenii ale științelor naturii” (C.H.Haskins). Obiectul științei era cunoașterea și interpretarea naturii și cauzelor Universului; Filozofia era coordonatoarea supremă a acestor cunoștințe, sinteza și sistemul tuturor științelor.

 Drimba, Ovidiu. Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol VIII / Ovidiu Drimba; – Bucureşti: Saeculum, 2013. –352 p.

 În Occident, “substanţa culturii antice, n-a pierit niciodată. Diminuarea ce s-a produs între 425-775 s-a referit doar la regatul francilor şi a fost în curând compensată” (E. R. Curtius). Într-un singur secol – al V-lea – literatura medievală în limba latină a fost ilustrată de personalităţi ca Sf. Ieromonim şi Sf. Augustin, de primul mare poet creştin Prudentius, de primul istoric creştin Orosius, de Macrobius, interpretul medieval al lui Vergiliu, de teoreticianul celor “şapte arte liberale”, Martianus Capella, sau de poetul creştin atât de preţuit în Evul Mediu, Sidonius Apollinaris.
Pe teritoriul fostului Imperiu roman, migraţia popoarelor n-a adus schimbări radicale în viaţa intelectuală; iar până în secolul VIII, popoarele germane înseşi au continuat – cu excepţia anglo-saxonilor – să îşi redacteze legile, actele oficiale şi corespondenţa în limba latina. Dar în perioada carolingiană, singurii care puteau citi şi scrie în limba latină erau clericii, corpul de funcţionari de care administraţia Imperiului nu se putea dispensa. În felul acesta, s-a format “o castă de preoţi care subordonează statul influenţei sale”; limba latină devine şi va rămâne o limbă a persoanelor cultivate care o posedau – literaţi, – limba universală citită şi scrisă din Islanda până în Europa Centrală şi din Scandinavia până în Palestina; iar noua cultură ce se exprima pe calea acestei limbi va fi sprijinită în mod firesc de Biserică…

Drimba, Ovidiu. Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol IX / Ovidiu Drimba; – Bucureşti: Saeculum, 2013. – 409 p.

Problema Renaşteri a căpătat de-a lungul secolelor interpretări divergente care au lăsat să persiste până azi unele confuzii – în definirea conceptului, a naturii acestei epocale mişcări, a existenţei sale în timp şi spaţiu, precum şi a raporturilor eica fenomene istorice sau culturale adiacente(ca, de exemplu, Umanismul sau Reforma). Tendinţa frecventă de a exalta epoca Renaşterii, idealizând-o global, nediferenţiat, se datorează realizărilor sale de ordin cultural, în speţă artei şi literaturii; în realitate, aspectele sale ce ţin de sfera civilizaţiei sunt dominate de prea multe umbre – de obicei trecute discret sub tăcere – care contrazic această tendinţă idealizatoare, dar care nu pot fi eludate fără riscul unei cunoaşteri lacunare şi deci a unei înţelegeri într+o măsură incorecte. În acest sens, confuziile şi aprecierile contradictorii intervenite în timp au fost elucidate şi corectate prin delimitări şi precizări operate progresiv; încât, chiar dacă nu s-a ajuns la un acord unanim în toate chestiunile, problema Renaşterii în globalitatea ei apare azi într-o perspectivă sensibil modificată.
Definirea şi caracterizarea Renaşterii a început în secolul al XIV-lea în Italia, prin punerea sub acuzare a Evului Mediu de către Petrarca, primul care formulează conceptul de “timpuri întunecate”(tenebrae), de “barbarie” medievală. Boccaccio este cel dintâi care defineşte noua eră culturală atribuindu-I meritul restaurării literelor şi artei după o lungă perioadă de uitare. Ideea va fi dezvoltată spre sfârşitul aceluiaşi secol de către Filippo Villani, – urmat în secolul următor de Leonardo Bruni, Flavio Biondo, Poggio Braccolini şi Enea Silvio Piccolomini. Primul autor care va folosi termenul de Renaştere(rinascita) în istoria artei va fi Giorgio Vasari(1550).

 Drimba, Ovidiu. Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol X / Ovidiu Drimba; – Bucureşti: Saeculum, 2013. – 413 p.

Departe de a fi constituit doar un fenomen de ordin exclusiv religios, Reforma a fost evenimentul dominant al primei jumătăţi a secolului al XVI-lea – şi cu substanţiale implicaţii, conexiuni, consecinţe în multiple planuri ale culturii şi civilizaţiei. Născută pe terenul un or tensiuni politice interne şi internaţionale, precum şi al unor transformări sociale profunde, al unor probleme şi condiţii sociale deosebit de complexe(continuându-le şi completându-le pe cele din secolul anterior), opera şi rezultatul Reformei se vor repercuta – în forme şi în proporţii diferite – pe cele mai diverse planuri ale istoriei culturale europene. În plan filosofic, contactele Reformei cu mişcarea umaniştilor timpului vor fi aproape permanente. Iar în câmpul literaturii şi cel al artei, dinamica ei intelectuală şi spirituală se va resimţi şi în spiritul barocului.
Motivaţia erupţiei mişcării reformatoare a fost ocazionată de conştiinţa religioasă şi de starea instituţiilor şi a practicilor ecleziastice. Dar substratul său generator, mai vechi, configurat încă din ultimele decenii ale secolului precedent, prezenta şi alte cauze, de altă natură…

Drimba, Ovidiu. Istoria  culturii şi civilizaţiei, Vol XI / Ovidiu Drimba; – Bucureşti: Saeculum, 2003. – 463 p.

Cu privire la mentalitatea generală şi la spiritul culturii acestei epoci, atât de bogată în geniale inovaţii dar şi în surprinzător de persistente elemente ale vechii culturi şi mentalităţi, s-a spus că Renaşterea este marea epocă a ambiguităţilor şi a contradicţiilor; epocă în care tehnica este văzută ca “un factor decisiv de reformare şi de transformare a lumii”; în care, “ieşit de sub tutela dogmatismului, omul se minunează de noua sa putere”; o epocă definită de acelaşi G. Gusdorf ca “adolescenţa entuziastă a spiritului european”, ca “epoca de exaltare a omenirii, când totul pare posibil”.
În locul relativului dar prea îndelungatului imobilism ce caracteriza spiritul Evului Mediu supus atâtor restricţii, dogmatisme, orizonturi limitate sau închise, acum noile cuceriri şi progrese înregistrate în domeniul tehnologic sau în ordineapolitico-socială(inclusiv cele care au dus la marile descoperiri geografice) au extins orizontul cunoaşterii, au impulsionat iniţiativele, au transformat considerabil însuşi spaţiul mental…

Drimba, Ovidiu. Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol XII/ Ovidiu Drimba; – Bucureşti: Saeculum, 2008. – 432 p.

Renaşterea e născută italiană. Mai exact: florentină. De asemenea, arta Renaşterii – care s-a extins rapid în toată Europa.(S-ar putea spune că producţia artistică a Italiei acestei epoci de două secole depăşeşte cu mult – nu numai calitativ – producţia tuturor celorlalte ţări europene la un loc).
Noua cultura artistică se afirmă cu supremă autoritate mai întâi în Italia pentru că această ţară a precedat, în planul progresului economic, întregul Occident; pentru că şi evoluţia societăţii a cunoscut un ritm mai accelerat, sporind posibilităţile materiale necesare dezvoltării artei şi incitând orgoliul  oraşelor de a străluci şi prin marile lor realizări artistice. – Dar şi un alt element a întreţinut acest orgoliu: conştiinţa italienilor că în Antichitate ţara lor, sub conducerea Romei, fusese centrul lumii civilizate, şi că gloria ei trebuie să renască(precis: să dea naştere unei alte glorii asemănătoare), – ideea Renaşterii fiind legată în mintea italienilor vremii de ideea unei reînvieri(mai degrabă unei noi naşteri) a măreţiei romane: nu atât ca putere politică şi militară, cât ca civilizaţie şi cultură – deci şi în câmpul artei…

Drimba, Ovidiu. Istoria culturii şi civilizaţiei, Vol XIII / Ovidiu Drimba; – Bucureşti: Saeculum, 2008. – 367 p.

Vorbind de pictura, de arta flamandă în general, avem în vedere regiunea cuprinsă între hotarele politice actuale ale Belgiei şi Olandei(la care se adaugă ducatul Luxemburg şi, din nord-vestul Franţei, ducatul Burgundiei); regiune care până la sfârşitul secolului al XVI-lea, purta denumirea “Ţările de Jos”. Întregul teritoriu al Ţărilor de Jos, unificat progresiv de ducii de Burgundia, din 1477 ajung sub stăpânirea Habsburgilor(prin căsătoria Mariei de Burgundia cu Maximilian de Austria), iar din 1555, a ramurii spaniole habsburgice; până la răscoala din 1580, care duce la eliberarea regiunilor din nord şi constituirea Republicii Independente a Provinciilor Unite(numită, din 1609, Olanda, – în flamandă: Nederland).
În urma îndelungatelor conflicte feudale şi religioase s-au creat unele deosebiri accentuate de structură; statele din nord – în esenţă, actualul regat al Olandei – au devenit o comunitate protestantă autonomă; pe când provinciile din sud (zona Belgiei de azi) au rămas catolice şi sub stăpânire habsburgică. Statele din nord – ale căror oraşe au cunoscut, încă din secolele XII şi XIII, o situaţie economică destul de prosperă datorită dezvoltării industriei lânei şi a comerţului internaţional, – au păstrat un caracter mai sever, mai rural, o moralitate rigidă şi intransigentă , asemenea celor germane, de care erau mai mult ataşate şi prin cultură…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s