Biblioteca "Onisifor Ghibu"

75 de ani de la stingerea din viață a lui Liviu Rebreanu.

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885 – d. 1 septembrie 1944, a fost un prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române.

Înainte de a scrie și de a-și publica romanele, scriitorul și-a desăvârșit talentul de prozator scriind povestiri și nuvele. Cea mai cunoscută nuvelă a sa este de bună seamă Ițic Ștrul, dezertorCiuleandra, nuvela sa psihologică cea mai cunoscută, va apărea ceva mai

Romancierul a început să scrie romane realiste, în care acțiunea avea loc în decorul unui sat din Transilvania, Liviu Rebreanu a readus problematica țărănească în centrul atenției lumii literare, prin romanul setei de pământ, Ion. Subtitlul acestuia era „Glasul pământului, Glasul iubirii” și anunța principalul conflict din text, și a dat unul dintre primele noastre capodopere ale analizei psihologice.

După această experiență literară, autorul a scris, mai apoi, romanul Răscoala, supranumit de G. Călinescu „roman al gloatei”. El poate fi considerat o capodoperă a romanului românesc din toate timpurile.

Un al treilea roman, Pădurea spânzuraților, a fost inspirat de un incident autobiografic, fratele său, locotenent în Armata Austro-Ungară, fiind condamnat la moarte și executat pentru o tentativă de a dezerta pe front, din Armata Austro-Ungară, și a trece în tranșeele românilor în timpul Primului Război Mondial. Tema fusese schițată, inițial, în nuvela Catastofa.

Spre sfârșitul vieții, prozatorul a scris mai multe romane, polițiste sau cu subiecte care țin de zona paraliteraturii, cum ar fi Adam și Eva, bazat pe tema metempsihozei. Un cuplu se reîncarnează în șapte momente istorice diferite, iar textul e închis într-o povestire cu ramă.

Alte două romane, Gorila și Jar, care descriau mediul intelectual și redacțiile unor ziare interbelice, deși s-au bucurat de succes de public au fost veritabile căderi la critică, iar Crăișorul, o biografia romanțată a lui Horia, care fusese poreclit de locuitorii munților Apuseni „Crăișorul munților”, a însemnat un alt mare eșec literar. După Răscoala , Rebreanu nu a mai dat nici o capodoperă, toate romanele scrise ulterior fiind caracterizate de criticul G. Călinescu drept inegale.

În Amândoi Rebreanu a încercat să scrie un roman polițist, descriind o crimă comisă de o servitoare cu instincte criminale. Evident scriitorul cunoștea romanele naturaliste.

Liviu Rebreanu, a fost unul dintre puțini autori români care s-a bucurat de succes de librărie și a avut o situație stabilă din punctul de vedere financiar, s-a bucurat și de onoruri publice și de recunoașterea valorii sale, atât din partea publicului cititor, cât și a criticii literare, încă din timpul vieții. Postum, această recunoaștere avea să se transforme într-un veritabil cult, lui Liviu Rebreanu, recunoscut drept un clasic al literaturii române, i s-au consacrat poate zeci sau sute de studii și comentarii.

Rebreanu a fost și autorul unui jurnal intim, foarte interesant pentru datele inedite pe care cititorii le pot afla din biografia autorului. Postum au fost editate și alte opere, inclusiv o carte de călătorii în Franța și Germania, Metropole, tradusă și în limba franceză.

În decembrie 1906 a început redactarea suitei de amintiri din copilărie (portrete din Maieru), scrise, la început, în maghiară , reluate, mai târziu, în românește, proze nepublicate. A început să scrie un Journal de lector, cu maxime, cugetări, conspecte din literatura universală:Wiliam Shakespeare, Oscar Wilde, Friedrich von Schiller, Tolstoi, Victor Hugo, din creația românească Anton Pann, precum și cu însemnări de cultură generală în limbile:germană, maghiară, franceză și română – limbi în care citea și scria curent.

A reluat vechi proiecte (piese de teatru), precum Ghighi, și a adăugat altele inspirate din viața țărănească: TraiulOsânda. A citit multe cărți românești, urmărind, îndeosebi, îmbogățirea vocabularului, șlefuirea limbii literare. A început să scrie un caiet de Schițe, între care unele au anticipat eroi și episoade din proza matură. Multe subiecte au fost dezvoltate, la început, în cadrul nuvelisticii.


Rebreanu, Liviu. Golanii: nuvele şi schiţe / Liviu Rebreanu; – Bucureşti: Albatros, 1984. – 400 p.

Ediţia de faţă este o antologie inedită din nuvelistica lui Liviu Rebreanu, publicată de scriitor, exclusiv în volume, în intervalul 1912 – 1944. Textele au fost reproduse după cele trei volume de nuvele şi schiţe din”Biblioteca pentru toţi” (1965), îngrijite de Niculae Gheran.

 Rebreanu, Liviu. Amândoi / Liviu Rebreanu; – Bucureşti: Liviu Rebreanu, 2004. – 175 p.

“La început, cartea trebuia să se intituleze Cine?, dar am rămas la Amândoi. E o simplă indicaţie: se întâmplă două crime în roman[…] Sunt subiecte care zac în tine mult timp, nu le dai importanţă şi crezi chiar că le-ai uitat… când, deodată, ele reînvie, se trezesc din umbră şi te obsedează din nou. Aşa s-a întâmplat şi cu Amândoi. E un fel de roman poliţist şi mai ales o eroină m-a atras în această carte: Solomia. Este o fiinţă elementară, jumătate ţărancă, jumătate orăşancă, în care sentimentele, pasiunile îşi păstrează toată adâncimea lor originară. Solomia e în stare de orice faptă, de orice jertfă, când i se arată un pic de atenţie. Aşa se întâmplă şi în roman […]”

 Rebreanu, Liviu. Calvarul / Liviu Rebreanu; – Bucureşti: Liviu Rebreanu, 2004. – 160 p.

În 1919, când apărea volumul Calvarul , la Editura Universală Alcalay, Liviu Rebreanu avea 34 de ani, era un publicist cunoscut îndeosebi din cronicile de teatru şi un prozator puţin creditat şi comentat, care publicase câteva volume de nuvele: Frământări(1912), Golanii şi Mărturisire(ambele în 1916), Răfuiala(1919). Scriitorul va miza pe ceea ce numim astăzi proză scurtă, republicând-o în ediţii repetate cu obstinaţie, parcă împotriva indiferenţei receptării faţă de acest gen.
Roman, povestire sau nuvelă, Calvarul este confesiunea testamentară disperată a unei disculpări, cu sentimentul răvăşitor al inutilităţii. În universul tematic al războiului, extrem de larg, dar şi ameninţat de clişee, Calvarul lui Liviu Rebreanu aduce o nuanţă proprie, din sfera suspiciunilor ucigătoare, a durerii morale şi a eşecului provocat de cruzimea persecuţiei colective exercitate asupra insului vulnerabil. – Ion Simuţ

Rebreanu, Liviu. Metropole / Liviu Rebreanu; – Bucureşti: Liviu Rebreanu, 2004. – 173 p.

 În orice călătorie, mai important decât toate priveliştile, peisajele şi minunile naturii, rămâne omul. Natura în sine nu e nici frumoasă, nici urâtă, nici măcar interesantă. Numai sufletul omului îi împrumută viaţă. Marea, şesul, dealurile, munţii sunt deopotrivă de admirabili şi de indiferenţi. Cultul naturii e o născocire orăşenească, destul de recentă. Cei vechi se mulţumeau să divinizeze natura în ceea ce li se părea respectabil sau util. Chiar azi adevăratul fiu al naturii, ţăranul, numai în faţa pământului de cultură se închină. În vreme ce excursioniştii târgoveţi se extaziază înaintea unor stânci pleşuve, vizitiul de la ţară oftează melancolic: “Ce folos, dacă nici iarba nu creşte pe ele!”
Când avem manuale de călătorie, făcute cu minuţiozitate ştiinţifică, şi când cinematograful, reproducerile tipografice pun la dispoziţia oricui tot ce e vrednic de-a fi văzut pe cuprinsul civilizat al globului, călătorul cu impresii nu mai poate fi ispitit să descrie pentru alţii minunile văzute prin ţări străine. De aceea amatorii de exotisme trebuie să umble pe drumuri pe care Baedeker încă nu le-a sistematizat: Sumatra, Congo, Polul Nord…

Rebreanu, Liviu. Nuvele / Liviu Rebreanu; – Bucureşti: Liviu Rebreanu, 2004. – 240 p.

Nuvelele lui Rebreanu compun un “continent” important al – să acceptăm pentru o clipă comparaţia – “planetei” care este opera marelui prozator. “Continent” bogat, cu forme de relief variate şi nu rareori atrăgătoare – şi totuşi unul puţin frecventat. Exploratorii nu se grăbesc să-l bată în lung şi-n lat, “hărţile” pe care le avem sunt aproximative, datând dintr-o epocă mai veche a cartografie.
Nuvelele îl anunţă oarecum pe viitorul romancier şi printr-o siguranţă evidentă în conducerea naraţiei. Nu se fac nicăieri lungi şi obositoare introduceri în vederea pregătirii conflictului, nici digresiuni cu caracter descriptiv, menite să completeze ceea ce subiectul propriu-zis nu poate releva. Personajele apar din primele rânduri în plin zbucium sufletesc, iar momentul final, conducând lucrurile către punctul culminant al tensiunii dramatice, se dispensează de orice comentariu ulterior. – Ovid S. Croh

Rebreanu, Liviu. Adam şi Eva / Liviu Rebreanu; – Bucureşti: Litera Internaţional, 2009. – 287 p.

 Nu sunt puţine mărturisirile lui Liviu Rebreanu despre propria-i operă, dar una dintre ele, reluată de câte ori a avut ocazia, e de natură să surprindă, în ciuda motivaţiei ce o avansează. Întrebat de reporteri despre preferinţele sale în legătură cu creaţiile-i româneşti, nu a ezitat niciodată să răspundă: Adam şi Eva.
Nu ştiu dacă preferinţa autorului pentru Adam şi Eva se explică prin propriile lui mărturisiri sau dacă avem şi noi dreptate prin încercarea de a identifica un mecanism mai puţin vizibil în veşnic tăinuitele miracole ale creaţiei. Sau poate să fie pur şi simplu o afecţiune aparte, ca pentru un copil ceva mai sensibil şi mai firav, având nevoie de o atenţie specială… – Andrei Moldovan
Pe fondul unei crime pasionale, partea introductivă a romanului Adam şi Eva, vehiculează riscant un lexic abstract, de combinaţii şi sugestii metafizice: refacerea atomului spiritual, metempsihoza, reîncarnarea, revelaţia, regenerarea spiritului, temeliile fiinţei, moartea, fericirea, misterul sufletului nemuritor, instinctul iubiri ca “reminiscenţă a originii divine” a omului.
Adam şi Eva constituie cheia descoperirii altui Rebreanu, un roman esenţial pentru înţelegerea concepţiei romancierului, ireductibilă la realism. De altfel, […] Rebreanu face apel la un vocabular ciudat pentru un realist: unicitatea sufletului, “misterul eternităţii”, “viaţă eternizată prin mişcări sufleteşti”, obsesia absolutului eteric, enigmele vieţii, ale iubirii şi ale morţii. Realismul nu epuizează nici pe departe sensurile şi funcţiile naraţiunii în Adam şi Eva. – Ion Simuţ

Rebreanu, Liviu. Răscoala / Liviu Rebreanu; – Bucureşti: Adevărul, 2010. – 456 p.

Dumneavoastră nu cunoaşteţi ţăranul român, dacă vorbiţi aşa! Ori îl cunoaşteţi din cărţi şi din discursuri, şi atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiţi martir, când în realitate e numai rău şi prost, şi leneş!
Ilie Rogojinaru sfârşi, gâfâind de convingere. Îşi şterse chelia sfătoasă cu o batistă mare tărcată şi îşi smuci mustaţa groasă, pleoştită, din care câteva fire i se încurcaseră, supărându-l, în colţurile gurii. Era arendaşul moşiei Olena-Dolj. Slăninos şi burtos, cu gât de taur şi capul rotund, avea nişte ochi căprui săltăreţi şi o figură jovială, parcă pornită mereu numai spre bucurii.
Se uită la tovarăşii de compartiment, văzu că nu i-a convins şi continuă să gâfâie mai tare. Atunci, Simion Modreanu, director în Ministerul de Interne, îmbrăcat cu multă cochetărie, tuşi uşor, să-şi dreagă glasul, şi rosti sentenţios:
– Domnul meu… domnule Rogojinaru, un lucru rămâne indiscutabil: că noi toţi, dar absolut toţi, trăim de pe urma trudei acestui ţăran, aşa prost, şi leneş, şi rău cum îl categoriseşti dumneata![…]

  Rebreanu, Liviu. Gorila / Liviu Rebreanu; – Bucureşti: Litera Internaţional, 2012. – 378 p.

Şansa Gorilei a fost, de la prima ediţie şi până la cea de faţă, aceea de a suscita comentarii extrem de interesante. Într-o anumită măsură, lucrul se poate explica prin subiect. Dintotdeauna romanele politice(a se citi: dotate cu instinct politic veritabil) au stârnit, la lectură, o atenţie activă. Mai cu seamă atunci când acestea puneau sub lentilă actualitatea imediată. Şi, trebuie precizat, mai cu seamă atunci când actualitatea cu pricina nu era una tocmai calmă. Iar despre sfârşitul deceniului al patrulea(Gorila apărând în 1938) numai calm nu se poate spune că ar fi fost. Momentul istoric e îndeajuns de bine cunoscut cât să nu mai facă necesare glosele docte.
Problema cu acest roman târziu(penultimul, cronologic) al lui Liviu Rebreanu e alta. Contextul publicării lui nu era nici măcar tulbure. Era convulsiv de-a dreptul. Ascensiunea Gărzii de Fier se datora într-adevăr unui climat de naţionalism delirant şi de antisemitism agresiv amorsat, la noi, după Unire. Dar, odată ce şi-a atins punctul de maximum, a ridicat la puterea a doua setul acesta de valori insalubre.[…]

Rebreanu, Liviu. Jar / Liviu Rebreanu; – Bucureşti: Litera Internaţional, 2012. – 378 p.

 Jar şi Amândoi, romanele care compun sumarul volumului de faţă, sunt, orice s-ar spune, romane ale lui Liviu Rebreanu. Autorul lui Ion nu era altul când le-a scris, chiar dacă putem admite scăderi ale artei sale. Să le punem alături, pentru comparaţie, nu doar cu punctele de maxim ale creaţiei sale, ci şi cu alte romane din epocă şi vom observa că ambele valorează, după vorba consacrată, puţin când le contemplăm, mult când le comparăm.
Jar şi mai ales Amândoi nu apar ca opere de plan secund, ci ca realizări în afinitate cu finalităţile propuse, fiind excelente în zona în care autorul le-a plasat prin intenţiile sale încă de la început. Există posibilitatea de a vedea opera lui Liviu Rebreanu ca pe o piramidă structurată ca o consecinţă a unei ierarhizări ce depinde în primul rând de prestigiul temelor. Dar există şi un model alternativ, care poate invoca o dispunere după un model atomic, universal, în care particulele “mari” şi “mici” participă, conform specificului lor, la echilibrul structural al substanţei. – Horia Gârbea

 Rebreanu, Liviu. Pădurea spânzuraţilor / Liviu Rebreanu; – Bucureşti: Litera, 2016. – 365 p.

…roman al conştiinţei, Pădurea spânzuraţilor nu este numaidecât şi unul psihologic. Interiorizarea viziunii este un element esenţial, dar nu singurul hotărâtor; iar caracterul ieşit din comun al evenimentelor de conştiinţă prilejuieşte de obicei autorului anchetarea unor “cazuri” în care psihologia este doar un pretext pentru o morală. – Nicolae Manolescu
Sub cerul cenuşiu de toamnă ca un clopot uriaş de sticlă aburită, spânzurătoarea nouă şi sfidătoare, înfiptă în marginea satului, întindea braţul cu ştreangul spre câmpia neagră, înţepată ici-acolo cu arbori arămii. Supravegheaţi de un caporal scund, negricios, şi ajutaţi de un ţăran cu faţa păroasă şi roşie, doi soldaţi bătrâni săpau groapa, scuipându-şi des în palme şi hâcâind a osteneală după fiecare lovitură de târnăcop. Din rana pământului groparii zvârleau lut galben, lipicios…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s