Folclor – n. 1. totalitate a producţiilor artistice şi a tradiţiilor populare: într-o colecţie de folclor românesc am găsit o legendă cu privire la dispariţia inorogului. BL.; m-a atras totdeauna cu o putere deosebită folklorul românilor noştri. MAT.; 2. Ştiinţă care studiază creaţiile populare; folcloristică; 3. (fam.) manifestare de un pitoresc superficial; (scris şi: folklor).[Din fr. Folklore, germ. Folklore].
Sursa: Oprea, Ioan. Noul dicţionar universal al limbii române / Ioan Oprea; – Bucureşti: Litera Internaţional, 2006. – 1676 p.
Lungu, Eugen. Balade / Eugen Lungu; – Chişinău: Arc, 2013. – 184 p.
BALADĂ, specie a epicii folclorice, în versuri. Termenul a fost introdus de Vasile Alecsandri, în 1852, în culegerea sa Poezii populare. Balade(Cântice bătrâneşti)adunate şi îndreptate, substituindu-l denumirilor populare cântec bătrânesc, cântec haiducesc sau cântec vitejesc. În Europa apuseană, baladă însemna iniţial o formă fixă a poeziei lirice, cântată în timpul dansului. Mai târziu ea a denumit cântecul epic popular, dar şi o poezie cultă, cu sau fără formă fixă. În folcloristica românească, termenul înglobează, în accepţiunea sa tradiţională, întregul cântec epic, adică: balada propriu-zisă(sau nuvelistică), cântecele epice de vitejie, de haiducie, cele istorice şi cele despre întâmplări contemporane.
Dicţionarul general al literaturii române
Prezentul volum face parte din colecţia “Cele mai căutate perle folclorice” şi adună sub coperţile sale poemele epice populare, cum mai sunt numite baladele, care ilustrează exemplar specia: Mioriţa, Meşterul Manole, Toma Alimoş, Soarele şi Luna, Corbea ş.a.
O mare parte dintre aceste capodopere folclorice fac parte din curriculumul şcolar la literatura română şi se studiază în instituţiile de învăţământ superior.
Moraru, Sergiu. Ghicitori / Sergiu Moraru; – Chişinău: Arc, 2013. – 254 p.
O caracteristică specifică a ghicitorii este tonalitatea ei interogativă. Aceasta este prezentă chiar şi atunci când ghicitoarea constituie o descriere afirmativă a subiectului.
Compoziţia bimembră a ghicitorilor, precum şi caracterul interogativ, au determinat modul lor de existenţă şi de circulaţie. Ghicitoarea presupune întotdeauna participarea a două sau mai multe persoane la debitarea ei. O persoană expune textul poetic, iar alta sau câteva trebuie să descifreze sensul figurat şi să numească subiectul în cauză. Acest fenomen a determinat prezenţa aproape obligatorie a ghicitorilor la şezătorile rustice, la clăci şi la alte forme de manifestare colectivă a activităţii umane.
Sergiu Moraru
După numărul de piese şi diversitatea tematică, acest volum se prezintă drept una dintre cele mai ample şi mai bogate culegeri de ghicitori editate vreodată la noi. Gruparea ghicitorilor pe compartimente s-a făcut după principiul înrudirii tematice, ceea ce va facilita cititorului procesul de căutare a pieselor necesare. În afară de motivele tradiţionale(cerul şi pământul, omul, casa şi dependinţele ei, agricultura, fauna, flora, instrumentele şi obiectele casnice etc.), în sumarul cărţii au fost incluse şi specii mai puţin obişnuite: ghicitori-întrebări, ghicitori-probleme, ghicitori-poeme, ghicitori-poveşti ş.a.
Vrabie, Nona. Legende / Nona Vrabie; – Chişinău: Arc, 2013. – 315 p.
LEGENDĂ, specie a epicii populare, în proză, de mică întindere, care explică, utilizând de obicei miraculosul, cauzele unor fenomene ale naturii înconjurătoare sau evocă, din aceeaşi perspectivă, făpturi supranaturale, evenimente şi personaje biblice şi istorice. Termenul folosit astăzi în limbajul cult, provenit din latinescul legenda “naraţiune”, a avut iniţial o accepţie restrânsă, referindu-se doar la prezentarea sfinţilor. Cu timpul şi-a lărgit sensul, incluzând în sfera lui toate categoriile amintite. Pentru legenda istorică cu caracter local se mai foloseşte cuvântul “tradiţie”. […] Se consideră că ar fi descins din preistorie şi ar fi avut la începuturile ei o funcţie cultică, constând în evocarea, în cadrul ritualurilor, a faptelor zeilor sau ale strămoşilor.
Dicţionarul general al literaturii române
Volumul însumează o bună parte dintre cele mai frumoase legende populare româneşti. Conţinutul cărţii a fost structurat în două compartimente tematice mari, cuprinzând legende despre faună (aparişia unor mamifere, păsări şi reptile concrete) şi despre floră (răspândirea pe Pământ a diferitor specii de arbori, arbuşti, flori, buruieni şi alte plante). Fiecare dintre aceste mici istorioare explică în termenii eresului popular cum a fost populat uscatul cu diverse vieţuitoare şi cum a luat naştere bogăţia vegetală a Terrei.
Botezatu, Grigore. Poveşti şi snoave / Grigore Botezatu; – Chişinău: Arc, 2013. – 181 p.
Povestea, ca specie a genului epic, face parte din proza populară şi cuprinde subspeciile: poveşti despre animale, fantastice, nuvelistice. (În unele cazuri este greu de făcut o delimitare strictă a subspeciei – povestea nuvelistică de specia înrudită – snoava.) La divizarea şi mai îngustă pot fi deosebite tipuri; tipurile la rândul lor se împart în subiecte, subiectele – în versiuni, versiunile – în variante […].
Fiecare poveste, prin subiectul, eroii, realitatea pe care o reflectă se prezintă ca o lucrare artistică aparte, având un conţinut de idei comun mai mult sau mai puţin pentru toate variantele. E şi natural deci ca poveştile, fiind opere independente de artă a cuvântului, să poată fi grupate numai după anumite trăsături istorico-folclorice şi artistice.
Grigore Botezatu
Poveştile şi snoavele incluse în acest volum sunt, de regulă, mici istorioare cu tâlc adânc, din care se desprinde un mesaj etic. Ca în toate poveştile, în confruntarea dintre personaje înving întotdeauna cei buni, isteţi, harnici şi viteji: fata cea înţeleaptă, neîntrecutul Pepelea sau flăcăul cel sărac. Deşi fiecare dintre aceste piese epice ne transmite o lecţie de viaţă, istoriile respective nu sunt plicticos-moralizatoare, ci constituie o lectură antrenantă pentru toate vârstele, de la copii la adulţi.
Junghietu, Efim. Proverbe şi zicători / Efim Junghietu; – Chişinău: Arc, 2013. – 227 p.
Proverbele şi zicătorile sunt cercetate şi editate, prin tradiţie, la un loc. Procedeul este îndreptăţit de faptul că şi unele, şi altele sunt… o chintesenţă a agerimii minţii omeneşti. Aceste expresii înaripate uşor de memorizat imprimă limbii mai multă plasticitate şi o mai mare forţă de expresivitate.
Le apropie şi latura formală, scurtimea şi concizia. Cu toate acestea, există şi trăsături esenţiale care ne determină să le separăm şi să le privim ca specii aparte.
Proverbul este o specie de sine stătătoare a creaţiei folclorice. Izvorâtă din experienţa de viaţă a poporului, expresia conturează concis şi plastic un gând, o povaţă, un sfat, o constatare. Proverbul are forma unei cugetări finite din punct de vedere gramatical şi logic.
Zicătorile sunt expresii figurate fără sens finit şi presupun numaidecât utilizarea într-un context adecvat. Sunt folosite atât în vorbirea orală curentă, cât şi în beletristică, publicistică, cu scopul de a conferi un surplus de expresivitate enunţului.
Efim Junghietu
Băieşu, Nicolae. Folclorul copiilor / Nicolae Băieşu; – Chişinău: Aarc, 2015. – 163 p.
Cartea cuprinde cele mai frumoase şi mai atractive creaţii din folclorul destinat copiilor: poezii populare, cântece de leagăn, colinde, urături, sorcove, formule pentru riturile practicate de copii(Lăzărelul, Caloianul, Paparuda ş.a.), poezii şi cântece despre animale, păsări, insecte, urmate de frământări de limbă, jocuri tradiţionale(de-a balanca, de-a capra, de-a mijatca, de-a puia-gaia), dansuri)Alunelul, Jocul fetelor, Iepuraşul), diverse numărători.
Adresat tuturor copiilor, volumul va trezi şi interesul adulţilor. Citind celor mai mici din paginile acestor cărţi, părinţii şi bunicii îşi vor aduce aminte cu nostalgie de frumoasele jocuri ale copilăriei.
BIBLIOTECA „ONISIFOR GHIBU” 