Istorii cotidiene

• Martin-Lugand, Agnes. Fericirea îmi scapă prin degete / Agnes Martin-Lugand. Fericirea îmi scapă printre degete / Agnès Martin-Lugand ; trad. din fr. de Carmen Otilia Spînu. – București: ed. Trei, 2017. – 240p.

Încă din copilarie, Iris a fost pasionată să creeze haine, să le dea viață prin magia cusutului – nimic nu o poate face mai fericită. Dar parinții ei nu i-au impărtășit ambiția de a deveni creatoare de modă, pe care o considerau doar un capriciu. Iar Iris cu durere în suflet, s-a resemnat.

Astăzi, tânăra se sufocă într-un orașel de provincie, soțul o neglijează, iar viața pare să i se fi oprit în loc. Dar dezvăluirea unui cumplit secret de familie o îndeamnă pe Iris să-și ia viața în mâini. Nu renunță la pasiunea ei și se inscrie la o școală de haute couture din Paris, unde o întalneste pe Marthe, muza și mentor, tulburatoare și autoritară… 

  „Portretul convingator al unei femei în cautarea propriei identități, “Fericirea îmi scapă printre degete” ne atrage într-o aventură amețitoare de care, asemenea lui Iris, cititorului îi va fi greu să se elibereze.” – Le Parisien

    ”Fericirea îmi scapă printre degete” este un amestesc de simplitate și profunzime. Dincolo de povestea acestei tinere femei,  autoarea care e și psiholog, își îndeamnă cititorii să-și pună întrebări legate de propriile vieți. Cum fiecare dintre noi poate, într-o zi, să mediteze asupra destinului său și asupra alegerilor pe care le face, Iris ne demonstrează că există mereu posibilitatea unui nou început.” – Paris Match

  […]  „A doua zi dimineața eram atat de naucită, încât, ca să cobor valizele, le-am împins cu piciorul pe scări până la parter. După aceea, le-am târât până în hol. Acolo l-am găsit pe Pierre, ghemuit lângă ușă, cu ochii roșii de plâns. Îmbătrânise cu zece ani într-o noapte. Probabil că la fel se întamplă și cu mine. Am comandat un taxi pentru la gară și l-am așteptat rezemată de peretele de la intrare, alături de cel pe care il consideram deja fostul meu sot.

    — Nu pleca… Te iubesc, Iris.

    — Trebuia sa te gandesti inainte la asta.

    — Nu ma mai iubești, nu-i asa?

    — Nu, și… asta nu durează de ieri, de azi, dar refuzam pur și simplu să recunosc față de mine însămi.

    — Dar pe el îl iubești?

    Am încercat să-mi ascund lacrimile.

    — Răspunde-mi.

    L-am privit fix. Imagini de la întâlnirea noastră, din casnicia noastră, din ultimele momente petrecute împreună se ciocneau de amintirea clipelor furate cu Gabriel. Știam cu cine fusesem fericită și cu adevărat eu însami în ultimele luni. Dacă n-aș fi aflat că Pierre mă înșală, aș fi putut să maă mulțumesc cu viața aceasta înspidă, falsă, și sa renunt la Gabriel. Aș fi renunțat la mine însămi. Acum nu mai era cazul.

    — Da, îl iubesc.

    S-a auzit un claxon.

    — Lasă-mă să trec, mi-a sosit taxiul.

    S-a ridicat și s-a dat la o parte, fară să se împotrivească. L-am rugat pe sofer să mă ajute să car valizele, apoi m-a întors langă Pierre. Nu dadusem niciodată împortantă verighetei său inelului de logodna, de fapt nu prea avusesem de-a face cu asta, erau tradițiile lui Pierre și ale familiei lui, și visul parinților mei. Numai că astăzi apăsau de parcă ar fi fost de fier pe degetele mele, îmi făceau rău. Le-am scos, i-am luat mâna lui Pierre și i le-am pus în caușul palmei. O ultimă privire și am urcat în mașină.

    Cateva ore mai târziu, ma ascundeam într-un colț, în braseria din fața clădirii unde locuia Marthe. Nu eram pregatită să-l înfrunt pe Gabriel; poate avea să mă respingă. Oare ce avea sa creadă despre faptul că mă întorsesem după ce descoperisem că Pierre mă înșela? Clipa desparțirii noastre fusese întensă, dar plecasem, îi intorsesem spatele. Și, o dată în plus, mi-am amintit replica lui care mă bântuia bicicleta lui nu era acolo, am așteptat să se înnopteze. Am vazut toți colaboratorii plecând unul după altul. Când nu s-a mai zărit nicio lumină la etajul întâi, mi-am luat inima-n dinți. Aveam să mă târăsc la picioarele Marthei dacă avea să fie nevoie, ca să mă primeasca înpoi […] 

• Martin-Lugand, Agnes. Viața e ușoară nu-ți face griji / Agnes Martin-Lugand. Viața e ușoară nu-ți fă griji / Agnès Martin-Lugand ; trad. din fr. de Carmen Otilia Spînu. – București: ed. Trei, 2016. – 230p.

Cum putusem să cedez din nou la insistenţele lui Felix? Prin nu ştiu ce miracol, reuşea să mă păcălească întotdeauna: găsea un argument, o încurajare ca să mă convingă să mă duc. De flecare dată mă lăsam înşelată, spunându-mi că, poate, va exista un nu-ştiu-ce care mă va face să cedez. Cu toate acestea, îl cunoşteam pe Felix ca şi cum l-aş fi făcut eu, şi gusturile noastre erau dia-metral opuse. Astfel că, atunci când gândea şi hotăra în locul meu, inevitabil dădea greş. Totuşi ar fi trebuit să ştiu, după atâta timp de când eram prieteni. Şi iată cum, pentru a şasea oară consecutiv, am petrecut o sâmbătă seara în compania unui dobitoc absolut. Săptămâna de dinainte avusesem parte de campionul bio şi al vieţii sănătoase. Ai fi zis că Felix are un gol de memorie în privinţa viciilor celei mai bune prietene. Îmi petrecusem seara primind lecţii în legătură cu consumul meu de tutun, de alcool şi de hrană nesănătoasă. Acest imbecil în şlapi îmi declarase într-un mod foarte natural că stilul meu de viaţă era dezastruos, că voi ajunge sterile şi că, în mod inconştient poate, intenţionam să flirtez cu moartea[…]

• Martin-Lugand, Agnes. Încă aud muzica noastră în gând / Agnes Martin-Lugand. Viața e ușoară nu-ți fă griji / Agnès Martin-Lugand ; trad. din fr. de Carmen Otilia Spînu. – București: ed. Trei, 2018. – 350p.

[…] „Îngerul nostru păzitor ne veghea, pentru că a fost nevoie de mai puțin de-o oră ca să găsim cazare. Ne-am bucurat chiar de luxul de a avea două camere comunicând între ele, fiecare dotată cu baie proprie. După ce a ieșit triumfător din pensiune, Yanis a deschis portbagajul și a scos două genți de voiaj, una pentru copii, cu pijamale, chiloți de schimb și jucării de plus și una pentru noi, fără pijama pentru mine, dar cu lenjerie fină și o rochie albastru-verzui, asortată cu sandalele mele din piele de caprioară. Își pregătise lovitura.

    — Mulțumesc, i-am șoptit emoționată.

    — Voiam să recuperăm seara ratată de ieri… Meritam, nu?

    Yanis era impulsiv, sția să alunge grijile cu usurinta si isi lua familia cu el. Minunata era hotararea lui de a nu se lasa niciodata invins. In dimineata aceea, la trezire, ar fi putut sa darame totul in cale de furie. Dar improvizase un weekend la malul marii pentru toti cinci. Nimeni nu și-ar fi putut închipui că are griji, în afară de mine. Și în plus reușea chiar să mă facă să uit de ale mele.

    — O să mă ocup de copii, mi-a spus după ce ne-am instalat în camere. Nu te grăbi.

    Mi-a atins ușor buzele cu ale lui. Apoi a luat lucrurile din geantă și s-a dus în cameră copiilor. Cufundată cada plină de spuma, îi auzeam în spatele ușii cum râdeau, cântau, se stropeau: și ei făceau baie. O dată în plus am avut certitudinea că familia noastră era mai puternică decât orice, că vom caștiga toate bătăliile.

    Pentru cina, am ales o pizzerie aproape goală. Copiii erau epuizați, înfometați, dar nu nervoși. Pizza și înghețata au fost devorate, savurate. Patronul localului le-a oferit acadele celor mici și un digestiv celor mari. Ziua și seara aceea au fost ca o adevărată vacanță. Aveam impresia că plecaserăm din apartament de mai multe zile. Simteam că asta încărcase cu energie fiecare membru al familiei și că-i ferise pe copiii noștri de ruptura cu unchiul lor, care urma[…]