Rousseau cel mai ilustru gânditor ai Iluminismului

Jean Jacques Rousseau (240 ani de la moarte) a cunoscut un succes considerabil încă din timpul vieţii. Pentru observatorul modern, lipsit de prejudecăţi, el nu prea pare să fi avut de ce să se plângă. Şi totuşi, Rousseau a fost unul dintre cei mai mari cârcotaşi din istoria literaturii.

sursa:Istorii Regasite 

revistă bibliografică virtuală

  • Rousseau, Jean-Jacques. Discurs asupra inegalității dintre oameni / Jean-Jacques Rousseau. –  București : Ed. Științifică , 1958. – 200 p.

jean-jacques-rousseau-discurs-asupra-inegalitatii-dintre-oameni-3578Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni este un discurs scris de Jean-Jacques Rousseau în anul 1754, cu ocazia participării la un concurs organizat de Academiadin Dijon. Tema era următoarea: „Care este originea inegalității dintre oameni și dacă ea este îngăduită de legea naturală”. Dorind ca în această carte să explice originea inegalităților, Rousseau susține că aceasta are la bază exclusiv apariția proprietății private.

Rousseau preia în „Discurs” ideea „stării naturale” și ideea „contractului social”, care erau răspândite în filozofia socială a secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, dar le dă o interpretare proprie, corespunzătoare aspirațiilor sale democratice și revoluționare.

  • Isac, Dumitru. Jean-Jacques Rousseau / Dumitru Isac. – București : Ed. Tineretului, 1966. – 283 p.

„După o jumătate de secol de la apariţia primei ediţii, lectura monografiei lui Dumitru jean_jacques_rousseau_dumitru_isac1Isac, Jean-Jacques Rousseau – cu toate că declarată didactică şi de popularizare, deci adresată nu specialiştilor, ci publicului larg –, invită cititorul la reflecţie pe marginea unui subiect, din fericire (încă) foarte controversat. Viaţa şi opera lui Rousseau, aparent situate într-o incongruenţă accentuată, una faţă de cealaltă, rezumă împreună ceea ce am putea numi contradicţia fundamentală a genevezului devenit parizian în timpul vieţii fizic-biologice, apoi cetăţean al lumii după trecerea în eternitate ori, dacă preferăm sintagma cam ciudată şi ambiguă a doamnei d’Houdetot: a nebunului interesant. Căci Jean-Jacques miră şi contrariază pe oricine, la tot pasul: când are (rareori) o situaţie financiară, profesională, de sănătate, sentimentală, etc. relativ stabilă şi promiţătoare, îi face impresia că e mai în voia sorţii ca oricând şi o destramă; dacă primeşte sprijin din partea prietenilor – câţi vor fi fost şi cât de buni vor fi fost cu adevărat, nu vom şti niciodată – îl respinge, plângându-se că e prea nenorocit ca să-i împovăreze cu acceptarea gestului lor; sau, dacă situaţia existenţială îi e periclitată serios, se joacă pur şi simplu cu viaţa şi libertatea lui, ca şi cum i-ar fi într-adevăr indiferente. Aşa s-a întâmplat atunci când, în urma emiterii ordinului de arestare pe numele său de către procurorul Franţei, Rousseau risipea exasperant zilele şi orele avute la îndemână pentru a se salva; spre norocul său, destinul i-a regizat o întâmplare antologică: patrula trimisă pentru a-l prinde îl salută amabil din mers, fără a-l reţine. Un om imposibil? O ilustrare insolită a condiţiei trestiei gânditoare pascaliene?”

Ionuţ Isac

  • Rousseau, Jean-Jacques. Visările unui hoinar singuratic / Jean-Jacques Rousseau. –  București : Ed. Pentru Literatură Universală , 1968. – 180 p.

visarile_unui_hoinar_singuraticUltima sa carte, Visările unui hoinar singuratic, este povestea minunat de lirică, emoţionantă şi oarecum obsesivă a unui bătrân care îşi deapănă amintirile. În timpul vieţii, Rousseau a ajuns celebru datorită unor lucrări populare şi extrem de importante. Atacând religia de stat şi denunţând corupţia morală a societăţii contemporane, el a contestat nu numai ordinea socială, ci şi gândirea iluministă ce domina saloanele pariziene. Obiect al unor îndelungate campanii de defăimare şi de umilire, Rousseau a ales în final exilul.

Visările unui hoinar singuratic îl prezintă pe autor „singur şi uitat”, sfâşiat între dorinţa de singurătate şi cea de a avea companie, încercând să îşi domolească paralizanta neîncredere în sine şi nevoia irepresibilă de a se adresa persecutorilor săi. Romanul atrage şi astăzi datorită puternicei tensiuni dintre meditaţia filozofică sobră şi furia autorului împotriva relelor societăţii. Rousseau vrea să demonstreze că este liniştit şi fericit departe de lume, dar este mereu trădat de simţul nedreptăţii şi de mândrie. Combinaţia dintre aceste circumstanţe şi frământările interioare transformă personajul într-unui din primele – şi cele mai fascinante – prototipuri ale eroului neadaptat modern.

  • Rousseau, Jean-Jacques. Confesiuni (vol I, II, III) / Jean-Jacques Rousseau. –  București : Ed. Pentru literatură, 1969. – 292 p.

bfd77cc90c5dc2bfb4730e3884ed9058-8581252-1000_1000_11Începute sub semnul unei sincerități absolute, Confesiunile lui Rousseau se pun imediat sub semnul întrebării, prin siguranța cu care se plasează în zona unei valori unice, dându-se drept exemplu pentru toate generațiile următoare. Ideea e simplă: dacă vrei să afli adevărul despre om, atunci citește Confesiunile. Problema apare însă chiar de la primele rânduri. Cum se poate da drept exemplu un om a cărui luciditate este din start alterată de orgoliul unei asemenea afirmații? Cum poate vorbi un singur om în numele speciei umane?

Rousseau era sigur că șochează, echivalând gestul său confesiv cu afișarea unui om în pielea goală în fața tuturor celor care doresc să-l vadă. Iată omul, reprezentantul cel mai fidel al speciei, cel care cunoaște oamenii, dar care se crede diferit de toți ceilalți. Contrazicându-se, Rousseau își pune mărturisirile sub semnul imaginarului, prezentându-se nu așa cum a fost, ci cum își închipuiește că ar fi fost. Deși face o transcriere oarecum cronologică a evenimentelor vieții, nu se mulțumește să le enunțe, lăsându-le la aprecierea cititorului, ci le interpretează, prin intermediul sentimentelor (foste sau actuale). Timid și temător declarat, Rousseau descoperă viața și o redă cu pasiune. Timiditatea – sau credulitatea – îl pune, de altfel, adeseori, în ipostaze delicate. Descoperindu-și slăbiciunile, scriitorul descoperă omul și reușește să contureze o concepție despre existența acestuia. Dacă personajul lui Rousseau nu este neapărat cel mai reprezentativ pentru specia sa, el este cel mai potrivit pentru ceea ce își propune autorul său.

Asemănându-se uneori cu un roman picaresc, Confesiunile se situează într-un echilibru fragil între descoperirea (parcurgerea) lumii și a sinelui.

  • Rousseau, Jean-Jacques. Emil sau despre educație / Jean-Jacques Rousseau. –  București : Ed. Didactică și pedagogică, 1973. – 468 p.

imagesLucrarea fundamentală în care se structurează ideile sale pedagogice este intitulată Emil sau despre educaţie. Acest adevărat tratat de pedagogie este un fel de roman, scris într-o manieră literară, eseistică, inconfundabilă, și cuprinde o prefaţă şi cinci “cărţi” sau capitole. În aceste capitole sunt prefigurate într-o modalitate ascendentă laturile educaţiei dimensionate în conformitate cu treptele de vârstă ale copilului: până la 2 ani, accentul este pus pe îngrijirea şi educaţia fizică, între 2 şi 12 ani, are loc educaţia simţurilor prin contactul direct cu natura, de la 12 la 15 ani, primează educaţia intelectuală, iar de la 15 ani până la vârsta majoră accentul este Без названияpus pe educaţia morală.

  • Rousseau, Jean-Jacques. Scrieri despre artă / Jean-Jacques Rousseau. –  București : Ed. Minerva, 1981. – 262 p.

Volumul Scrieri despre artă (Rousseau), face parte din colecția BPT Nr.1079. În românește de Marina Dimov. Prefața și tabel cronologic de Irina Badescu.

  • Rousseau, Jean-Jacques. Eseu despre originea Limbilor (unde se vorbește despre melodie și despre imitația muzicală) / Jean-Jacques Rousseau. –  Iași : Ed. Polirom, 1991. – 161 p.

300x300Autorul transferă, în privința stabilirii cauzelor care stau la baza inventării limbii, accentul dinspre nevoia de comunicare între oameni spre dorința de a-și comunica unul altuia sentimentele. Acordând prioritate „sentimentului” în detrimentul „ideii”, Rousseau a dat, în Eseul său, semnalul unei radicale schimbări de perspectivă, intuind, asemenea lui Giambattista Vico, faptul că limba primară, „limba zeilor”, s-a fundamentat pe imagine și metafora, și nu pe concepte. 
Cuprins

Despre diferitele mijloace de a ne comunica gîndurile

  • Inventarea vorbirii nu vine din necesități, ci din pasiuni
  • Limbajul primar trebuie să fi fost figurat
  • Despre caracteristicile distinctive ale primei limbi și despre schimbările pe care aceasta a trebuit să le suporte
  • Despre scriere
  • Dacă este probabil ca Homer să fi știut să scrie
  • Despre prozodia modernă
  • Diferența generală și cea locală în originea limbilor
  • Formarea limbilor meridionale
  • Formarea limbilor nordice
  • Reflecții asupra acestor diferențe
  • Originea muzicii
  • Despre melodie
  • Despre armonie
  • Senzațiile noastre cele mai vii acționează adesea cu ajutorul unor impresii morale
  • Despre falsa analogie între culori și sunete
  • O eroare a muzicienilor dăunatoare pentru arta lor
  • Sistemul muzical al grecilor nu avea nici o legatura cu al nostru
  • Cum a degenerat muzica
  • Raporturile dintre limbi și formele de conducere a societății
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s