Ion Luca Caragiale (n. 1/13 februarie 1852 Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – 9 iunie 1912, Berlin, Imperiul German) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. George Călinescu îl considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori România. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
sursa: https://goo.gl/zPjZ4c
Caragiale, I.L. / Schiţe, nuvele, şi povestiri. – Bucureşti : Editura Prometeu, 1992. – 144 p.
Volumul de faţă cuprinde opere din programa şcolară, redacţia orientându-se către acele lucrări din proza marelui nostru scriitor care se studiază începând cu ciclul primar, până în ultimile clase de liceu. Aşadar, schiţe, nuvele, şi povestirile din cuprinsul volumului intră în componenţa bibliografiei obligatorii recomandate pentru toţi anii învăţământului universitar.
Caragiale, I.L. / Momente, schiţe, poveşti, şi povestiri pentru copii. – Iaşi : Editura Sedcom Libris, 2004. – 216 p.
Norocul şi mintea
Zice că odată norocul şi mintea s-au prins tovărăşi şi au plecat amândoi în călătorie. Ei merseră ziua întreagă pe un drum de ţară înainte, şi mai cu vorbe, mai cu glume, iată că soarele se ascunde după deal şi noaptea i-apucă pe cei doi călători în mijlocul drumului, departe de satul la care gândeau că vor putea să ajungă în ziua aceea.
Caragiale, I.L. / Păcat. – Craiova: Editura Meridian, 1993. – 186 p.
Arta dramatică şi nuvelistică a lui Caragiale poate servi de model pentru toate timpurile, şi cine-şi dă seama de bogăţia de forme , cele mai multe din ele desăvârşite, ale povestirilor sale, precum şi de adâncimea concisă şi incisivă a unora din ele (de exemplu Făclia de Paşti), nu poate şovăi un moment să vadă într-însul pe unul dintre cei mai mari artişti literari ai tuturor vremurilor, şi desigur cel mai mare artist literar al literaturii contemporane.
(Mihail Dragomirescu)
Caragiale, I.L. / Opere. – Bucureşti : Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994. – 144 p.
„ … în amplele perioade mateiene zvîcnesc iluminări scurtând locul şi soarta unei comunităţi prin prisma fatalităţii locului şi a unui sacru exestenţial ce nu se poate confunda cu absurdul, aşa cum nici timpul nu este neant, ci muzica, revenire.
Vers şi proză, operă mateină se clarifică în direcţia chemărilor Scumpului Trecut, ca o voce singulară şi patetică de neconfundat, fabuloasă. ”
Barbu Cioculescu
Caragiale, I.L. / La hanul lui Mânjoală. – Bucureşti : Editura Romhelion, 1994. – 255 p.
Un sfert de ceas până la hanul lui Mânjoală… de-acolea, până-n Popeştii-de-sus, o poştie: în buiestru potrivit, un ceas şi jumătate… Buiestraşu-i bun… dacă-i dau grăunţe la han şi-l odihnesc trei sferturi de ceas… merge. Care va să zică, un sfert şi cu trei, un ceas, şi până-n Popeşti unul şi jumătate, fac doua şi jumătate… Acu sunt şapte trecute: ăl mai târziu până la zece, sunt la pocovnicu Iordache…
Am cam întârziat… trebuia să plec mai devreme… dar în sfârşit!… de aşteptat, mă aşteaptă…
Aşa socotind în gând, am şi văzut de departe, ca la o bătaie bună de puşcă, lumină multă la hanul lui Mânjoală, adică aşa-i rămăsese numele; acum era hanul Mânjoloaii – omul murise de vreo cinci ani… Zdravană femeie! ce a făcut, ce a dres, de unde era cât p-aci să le vânză hanul când trăia bărbatu-său, acum s-a plătit de datorii, a dres acaretul, a mai ridicat un grajd de piatră, şi încă spun toţi că trebuie să aibă şi parale bune. Unii o bănuiesc că o fî găsit vreo comoară… alţii, că umblă cu farmece. Odată au vrut s-o calce tâlharii… S-au apucat să-i spargă uşa. Unul dintre ei, ăl mai voinic, un om cât un taur, a ridicat toporul şi când a tras cu sete, a picat jos. L-au ridicat repede! era mort… Frate-său a dat să vorbească, dar n-a putut – amuţise. Erau patru inşi. L-au pus pe mort în spinarea lui frate-său, şi ceilalţi doi l-au apucat de picioare, să-l îngroape undeva departe. Când să iasă din curtea hanului, Mânjoloaia începu să strige pe fereastră: hoţii! şi-n faţă-le, iacă zapciul cu mai mulţi inşi şi cu patru dorobanţi călări. Strigă pomojnicul: „Cine-i?” Hoţii cei doi fugi care-ncotro! rămâne mutul cu frate- său mort în cârcă. Acu, ce te faci la cercetare? Toată lumea ştia că mutul vorbeşte; cui putea să-i treacă prin cap că mutul nu se preface? L-au bătut până l-au smintit, ca să-i vie glasul la loc – degeaba. De atunci li s-a tăiat pofta flăcăilor să mai calce hanul…
Caragiale, I.L. / Publicistică. Politică și… delicatese. – București : Ed. Fundației Culturale Române, 2003. – 328 p.
O scrisoare…, cum s-a afirmat) dacă ne este permisă comparația, cu cine să voteze dintre cei care evoluau atunci pe scena politică românească, fiind vulnerabil numai prin inteligența sa excepțională, căreia nimic din ceea ce era politic nu putea să-i scape. Dacă ar mai trăi, Caragiale și astăzi ar căuta o minima moralia, căzând victimă acelorași capcane.
Viola Vancea
Caragiale, I.L. / Opere Vol I. – Chişinău : Editura Ştiinţa. 2015. – 623 p.
Prezentul volum cuprinde scrieri realizate în perioada 1892 – 1910 şi anume : Trei Novele (1892), Note şi Schiţe (1892), Schiţe Uşoare (1896), Schiţe (1897), Notiţe şi fragmente literare (1897), Momente (1901), Mitică (1902), Schiţe Nouă (1910), de asemenea la sfîrşitul ediţiei sunt note şi comentarii, şi prezentată iconografia cu I. L . Caragiale
Caragiale, I.L. / I.Teatru – Bucureşti : Editura Univers Enciclopedic. București : Univers Enciclopedic. – 341 p.
Dintre toate figurile noastre scriitoricești, nici una nu ispitește mai mult biografia decât aceea a lui Caragiale. Prin originalitatea temperamentului, cât și prin aspectele variate ale existenţei, omul sugeră tot atâta, dacă nu mai mult decât însăși opera lui. Ca și Oscar Wilde, scriitorul român ar fi putut spune că și-a pus geniul în viaţă și numai talentul în operă. Zigzagurile vieţii și risipa de spirit verbal, egoismul epicureu, cu înfrângerile suferite, conștiinţa profesională și cinismul afișat sunt atâtea elemente care fac posibile interpretările unei biografii „literare“, ca să nu spunem „romanţate“. Caragiale își va găsi, firește, scriitorul de mare talent care să-i învie chipul. În prealabil, a trebuit să-și afle cercetătorul docu- mentar. Sarcina nu era ușoară, deoarece anecdoticul și legenda s-au stratificat peste liniile existenţei caragialiene, falsificând-o. A desprinde datele reale din viaţa lui, verificând cu stricteţe snoa- vele scrise pe socoteala ei, înlăturând fanteziile vinovate ale plăsmuitorilor profesionali, din nefericire adeseori acreditate, și restabilind adevărul, iată ceea ce ne-am propus…
Şerban Cioculescu
Caragiale, I.L. / Despre lume artă şi neamul Românesc – Bucureşti 1994: Editura Humanitas. – 135 p.
„Este Caragiale un scriitor reprezentativ pentru spiritualitatea românească? În măsura în care el a creat o mare operă (şi a creat-o, de acest lucru nu se îndoieşte nimeni), Caragiale are un mare grad de reprezentativitate. O reprezentativitate care trece însă în spaţiul esteticului. Descriind carnavalul unei lumi în trecere şi petrecere (procesul formelor fără fond), el a creat din aceste stări de negativitate ale naturii umane româneşti o categorie întinsă de valori româneşti. Valori estetice, desigur, şi prin aceste valori morale, purificatoare, sublime”. […]
Eugen Simion
Caragiale, I.L. / Momente. – Bucureşti : Editura Fundaţiei Culturale Româneşti, 1994. – 295 p.
…Moftangiul poate avea sau nu profesie, poate fi sărac sau bogat, prost ori deştept, nerod ori de spirit, tânăr, bătrân, de un sex sau de altul sau de amândouă, el a fost, este şi va fi român adevărat… Să te păzească Dumnezeu să ataci România lui oricât de pe departe, căci moftangiul român e aici gata să te zdrobească.
(Moftangii)
BIBLIOTECA „ONISIFOR GHIBU” 