Biblioteca "Onisifor Ghibu"

Tudor Arghezi – unul dintre autorii de prim rang ai perioadei interbelice

Tudor Arghezi (n. 21 mai 1880București – d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română.


Arghezi, Tudor. / Teatru / Tudor Arghezi. – Bucureşti: Ed. Pentru literatură, 1968. -555 p.

1

 

Se obişnuieşte ca în program teatrul şi cinematograful să se intercaleze şi subiectul piesei jucate. De regulă, datoria de a-l povesti îi vine autorului, invitat să-l scrie din pricina presupunerii că cel care fabrică textul spectacolului poate să şi-l rezume mai bine.
E o eroare ca toate erorile. Pe lângă că uită, pe lângă că începe să fie plictisit de piesa lui, de repetiţii, de ciorvăiala regizorală şi de funesta excelentă opinie ce o au interpreţii, de altfel ca şi autorii, despre marea lor personalitate, pentru autor piesa, în ziua premierei, s-a învechit.

 

Arghezi, Tudor. Ce-ai cu mine, vîntule? / Tudor Arghezi. – Bucureşti: Ed. Minerva, 1970. -461 p.

2

Ce-ai tu, vântule, cu penele mele? De ce-mi răscoleşti biletele, îmi împrăştii apa din blid şi-mi arunci seminţe în zăpadă şi noroi? Pe flaşneta mea, mă gândesc, cocoşat în mine, la ţara mea depărtată, cotropită de soare, cu papagali stacojii, verzi şi albi în ramurile pădurilor de portocali. Sunt singura pasăre care nu ţi-am stat împotrivă niciodată şi nici nu ţi-am cerut loc, să mă duci, ca pe vulturi şi corbi, în marele tău drum de viscole şi vârteji.

 

 

 

Arghezi, Tudor. / Ochii Maicii Domnului / Tudor Arghezi. – Bucureşti: Ed. Eminescu, 1970. – 229 p.

3

„…Lunga naraţiune a d-lui Arghezi este expresia unui lirism fantastic. Senzaţionalul întâmplărilor din care se compune viaţa lui Vintilă Voinea este ilogicul simbolic al existenţei fenomenale, dincolo de a cărei fantasmagorie aflăm unitatea spiritului. Această unitate metafizică a spiritului arghezian am căutat-o şi am găsit-o în romanul „Ochii Maicii Domnului”. După cum Sărmanul Dionis este masca unui mit liric sub care se ascunde viziunea eminesciană a existenţei, tot astfel, cartea d-lui Arghezi corespunde unui mit poetic încorporat în operele sale anterioare.” (Pompiliu Constantinescu)

 

 

Arghezi, Tudor. / Cu bastonul prin Bucureşti / Tudor Arghezi. – Bucureşti: Ed. Minerva, 1972. – 201 p.

4

 

Târâş, grăpiş, am tot şchiopătat prin Bucureşti cu bastonul, o viaţă. Aş zice „viaţa întreagă”, dar, pe la optzeci de ani trecuţi, încă trăiesc nelenevit, şi mi s-ar cam părea că nici n-aş fi prea grăbit, şubredă, cum a putea ajunge, să  mi-o întregesc.

 

 

 

 

Arghezi, Tudor. / Între două nopţi / Tudor Arghezi. – Bucureşti: Ed. Fundaţia culturii române, 1994. – 363 p.

5

Între două nopţi

Mi-am împletit lopata tăioasă în odaie,
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.
Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vânt.
Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.
Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.
S-a ridicat la geamuri, pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.

                                                                          

Arghezi, Tudor. Manual de morală practică / Tudor Arghezi. – Bucureşti: Ed. Albatros, 1997. –  153 p.

6

Trebuie omul să fie bun sau să fie drept? Şi, poate să fie drept şi bun?
Drept înseamnă just, dreptatea e comparativă, pleacă de la obiect, confruntă fapte şi reguli, e un cântar între două materiale: un cod şi un om. Omul drept poate să fie vicios, rău camarad, şi ştirbit de toate păcatele, dreptul stând în raport cu alţii. […] Negreşit, omul trebuie să fie drept, să asculte, să rabde, să recunoască dreptatea altuia.
Bunătatea excedează dreptul şi dreptatea. E abstractă, continuă şi fără criterii. E sinceră pentru că nu se poate falsifica, e unanimă pentru că face parte din omul bun.

 

 

Arghezi, Tudor. / Prisaca / Tudor Arghezi. – Bucureşti: Ed. Leal, 1997. – 63 p.

7

Zdreanță

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns de petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă,
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din câlţi pe furcă.

Arghezi, Tudor. / Steaua-n iarbă / Tudor Arghezi. – Chişinău: Ed. Asociaţia „Cartea”, 1998. – 17 p.

 

8Ca un strop de rouă-aprins
Ce luceşte în poiană?
Pentru gâze într-adins,
Să le-ndrume-n buruiană?

 

 

 

 

Arghezi, Tudor. / Opere: I. Versuri / Tudor Arghezi. – Bucureşti: Ed. Univers enciclopedic, 2000. – 839 p.

9

 

„Nu am talent, am o tulburare. Cuvântul îmi vine greu în condei. Îl şterg de zece ori şi tot nu l-am găsit. Mă sângeră fraza, mă doare. Sunt bolnav de ceva, bolnav de nedesluşit şi dorm neîntrerupt. Un singur lucru le cer oamenilor care mă iubesc, să mă lase singur, să nu mă ceară, să nu mă cheme. Că dacă sunt în stare să fac ceva, nu pot izbuti în vuiet, în ropot şi alarmă: îmi trebuie linişte de la început, aceea în care plutea peste ape cuvântul…” (T. Arghezi)

 

 

Arghezi, Tudor. Opere: II. Versuri / Tudor Arghezi. – Bucureşti: Ed. univers Enciclopedic, 2000. – 1032 p.

10

„S-au spus despre Arghezi toate acele lucruri superficiale şi juste ce se observă din capul locului: că exprimă conflictul între real şi ireal, că e baudelairian şi eminescian, că e un creator de limbă. Toate aceste aspecte s-ar putea afla la orice alt poet. Universul său substanţial, sensul de exploraţie metafizică a viziunilor, inteletualitatea fără cadre raţionale a acestei lirice, iată chestiunile adevărate. […] Ca să înţelegi poezia lui Tudor Arghezi trebuie să ai vocaţia miturilor grozave, a viziunilor cosmice.” (G. Călinescu)

 

 

Arghezi, Tudor. / Buna-vestire / Tudor Arghezi. – Chişinău: Ed: Prut internaţional, 2002. – 182 p.

11

 

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris,
Încet gândită, gingaş cumpănită;
Eşti ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis.
Eşti ca vioara, singură, ce cântă
Iubirea toată pe un fir de păr,
Şi paginile tale, adevăr,
 S-au tipărit cu litera cea sfântă.

 

Arghezi, Tudor. / Versuri / Tudor Arghezi. – Bucureşti: Ed. Institutului cultural român, 2004. – 331 p.

12

Testament

Nu-ţi  voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe-o carte.
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci,
Suite de bătrânii mei pe brânci,
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

 

 

Arghezi, Tudor. / Opere: III. Publicistică / Tudor Arghezi. – Bucureşti: Ed. Academiei române, univers enciclopedic, 2003. – 1493 p.

13

 

„Dă-mi voie să te arăt acum cu tu. Tu eşti singurul profesionist care munceşte cu adevărat şi dovedit, zi de zi, în toate zilele, întodeauna, fără sărbătoare, fără de răgaz, nu de opt ore, nici de şaisprezece, de nici o oră – şi, paradoxal, ai împotriva muncii tale, adunaţi ca să te oprească, tocmai termenii care determină, pe alte laturi activităţii, necesitatea socială inexorabilă a muncii Toate ocârmuirile au făcut o lege şi au înfiinţat un statut împotriva ta.” (Tudor Arghezi)

 

 

Arghezi, Tudor. Cartea cu jucării / Tudor Arghezi. – Bucureşti: Ed. Tudor Arghezi, 2007. – 337 p.

14

„Nici o jucărie nu e mai frumoasa ca jucăria cu vorbe. Copiii, ca şi oamenii mari, sunt mai simţitori la vorbe decât la fapte, plăcându-le mai mult decât faptele făcute, faptele povestite. Şi, dacă povestea miroase a minciună şi minciuna este ticluită bine, povestea şi atunci le place mult; de unde un scriitor scoate învăţul că închipuirea e mai adevărata decât adevărul şi că viaţa trebuie răscolita, ca să fie scrisa pe placul cititorului mare şi al ascultătorului mic.“

 

 

 

Arghezi, Tudor. / Cimitirul buna-vestire / Tudor Arghezi. – Bucureşti: Ed. Art, 2011. – 250 p.

15

Fabula argheziană are şi o încheiere mai lumească: procurorul care îl judecă pe inculpaţi (înviaţi), suspicios prin natura profesiunii lui, descoperă că trebuie să judece pe toată lumea istoria ţării şi să-i bage pe toţi, vii şi morţii, la puşcărie. De pe crucea de pe masa judecăţii Isus confirmă miracolul şi, după această revelaţie, procurorul fuge şi se pierde în mulţimea cuprinsă de delir… Discursul apocaliptic se termină astfel într-o nedeterminare calculată, ca, de altfel, toate poemele religioase ale lui Arghezi. Şi, la drept vorbind, cum s-ar putea încheia o carte în care este vorba de învierea morţilor ţi de judecata de apoi realizată, atenţie, nu de o instanţă divină, ci de nişte indivizi neîncrezători în miracolele promise de cărţile sfinte? ” (Eugen Simion)

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s