Без рубрики

Îngerii prozei lui Nicolae Spătaru

         Vom spune din capul locului, Nicolae Spătaru scrie o proză aproape încifrată, oferind cititorului, prin cuprinsul volumului Îngeraşul purta fustă mini (Ed. Junimea, Iaşi, 2015, 128 p.), o suită de cinci povestiri ambiţioase, fluente, o proză pe interior cutreierată de tristeţi, de nostalgii duioase, sau de revolte cumpătate, prin care se strecoară blând surâsul reţinut al ironiei. Climatul povestirilor sale, copleşite de povara amintirilor, sau al timpului real, vorbesc la timpul prezent. Manifestul literar al autorului răspunde necesităţii de afirmare a unui stil propriu, original, dispus să fie mai curând disonant decât să se alăture modalităţilor înscrise pe subiecte neesenţiale, mărunte, plictisitoare ale unor colegi de breaslă. Însă, ca în oricare incursiune de acest gen, riscurile sunt inevitabile şi rămân incerte, până la o confirmare mai substanţială.
         Prozatorul Nicolae Spătaru a ignorat aceste labirinturi, deoarece atitudinea insurecţională semnalată şi afişată în mod direct, locul comun îl determină pe autor să inverseze subiectul şi substanţa povestirilor, iar efluviul de idei îl constrâng la spargerea tiparelor expresiilor tradiţionale. Tranziţia eului înspre noi identităţi, reale sau nu, rămâne încă o temă predilectă în literatura basarabeană, care este preocupată de radiografierea timpului prezent, mai puțin al umanului, care să releve de fapt incapacitatea de adaptare la exigenţele unei societăţi clar-obscure.
         Prozatorul Nicolae Spătaru conturează tulburările de comportament şi scenariile deviante de viaţă din societatea noastră, dar şi cele general valabile. Cititorul atent nici nu va observa cum autorul îl momeşte spre o lectură hotărâtă – nu fără motive.
         Prima proză Îngeraşul purta fustă mini, apropo un titlu de carte chiar deosebit (sic!), e doar o invitaţie la lectură ce îţi oferă, la prima vedere, simple descrieri, însă, pe parcurs, această impresie dispare, deoarece atestăm anumite teritorii bine cunoscute prozatorului, este vorba de Uniunea Scriitorilor şi de tot ceea ce are loc în interiorul ei, despre unii membri ai USM, însă aceste teritorii sufleteşti nu se cer explicate, nici elucidate, ele pur şi simplu te invită în acest joc de lumini şi umbre, iar ironia subţire, aluzivă, surâsurile abia sesizabile ale personajelor încearcă (și reușesc!) să alcătuiască atmosfera propriu-zisă: „Timpul se scurge implacabil. De doi ani şi mai bine, este şi el cineva. Deocamdată nu sunt căsătoriţi, cu toate că Lora, prietena sa, şi-ar dori mult acest lucru.
         Dar să revenim la oile noastre, adică la noua apariţie editorială a lui Corneliu Isărescu. A recepţionat câteva semnale că volumul său de proză este bine primit de cititori şi critici. Acest lucru îl bucură nespus de mult. Acum o lună şi ceva, a trecut pe la Teatrul Naţional, unde el lucrează ca secretar literar, Manole Deaconescu, şeful catedrei de literatură de la USM şi fost coleg de facultate. L-a felicitat şi i-a vorbit în termeni laudativi despre volum. Tot el i-a cerut o poză pentru revista „Hyperion”, la care el este redactor pentru zona de Est. Corneliu a avut o ezitare: cum, chiar pentru „Hyperion”? Ştia că nu oricine putea să publice în această revistă. Crezi că va trece? Va trece, l-a asigurat el spunându-i că tot ce poartă girul său, apare în „Hyperion”. Ba mai mult, i-a cerut şi o poză. Să ştii, i-a spus el la despărţire, eşti un prozator bun. Şi ai un talent aparte pentru situaţii mistice, dar cel mai mult mi-a plăcut cum reuşeşti să ancorezi aceste situaţii în realitatea de zi cu zi. Aceste treceri emoţionează, te cutremură. Aşa s-o ţii, mon cher!” (p. 15). Gesturile întrerupte se prelungesc în sugestii, cuvintele banale, aruncate din obişnuinţă sau plictis, se risipesc în tăceri şi reverberaţii…
         Spuneam la început că Nicolae Spătaru a reuşit să-şi găsească un stil propriu, care să-i exprime pe de-a-ntregul personalitatea/ individualitatea. Cea de-a doua proză Şi era lună plină îl plasează într-un spaţiu geografic atât de cunoscut autorului – zona Cernăuţului. Textul dat împrumută în mod evident maniera de narare specifică locului unde a copilărit scriitorul, incluzând o vibraţie adâncă a universului interior, proprii şi personajelor surprinse bine de Nicolae Spătaru: „Acum era prea târziu. Leonid Ilici deja murise. Ne culcam şi ne trezeam cu gândul la război. Dar cel mai sâcâitor lucru era incertitudinea care plana peste întreaga societate sovietică, care era atât de brutal deturnată de la misiunea nobilă pe care o avea: construcţia comunismului.
         Războiul ajunsese o chestiune iminentă. Era la mintea cocoşului că marea confruntare va începe, dar nimeni nu ştia cu exactitate ziua şi ora. Unii, mai slabi din fire, îşi pierdeau cumpătul: «»De s-ar începe odată războiul ista că nu mai putem trăi aşa. Starea asta confuză ne omoară». Şi, într-adevăr, după dispariţia lui Brejnev, din cauza fricii de război, în comuna Sinihău se înregistrase o uşoară creştere a nivelului de mortalitate. Poate, şi în alte localităţi. Dar la acea vreme nu s-a făcut o statistică în acest sens. Frica pusese stăpânire pe noi, care, cu stupoare constatam că, în cazul unui atac nuclear, nu aveam nici cea mai mică protecţie” (p. 28-29). Utilizând fraza amplă, alambicată, cu mici întortocheri spectaculoase, justificând, astfel, materialul de viaţă – moartea lui Brejnev, incertitudinea, frica faţă de bombardamentele americanilor, alte aventuri zugrăvite la limita umorului fin, îi oferă lectorului prilejul să acumuleze mai multe impresii prin care transpare ideea.
         Cea mai izbutită piesă a acestui cuprins, în opinia mea, este povestirea Timpuri cu şerpi şi „şerpoaice” în care Nicolae Spătaru rămâne credincios uneltelor de creaţie ce-i sunt proprii: sensibilitatea artistică şi ficţiunea analizei stărilor sufleteşti confuze, intermediare: „Cerul era senin. Braţele fierbinţi ale soarelui pătrundeau prin crengile copacilor din grădina monstrului ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Satul Horva fiind situat între trei dealuri, era imposibil să-ţi imaginezi că după dealul lui Durilă îşi întinsese corturile un pâlc de nori fioroşi. Abia după câteva minute bune, şi-a făcut apariţia peste capetele lor. Norii veneau cu repeziciune şi erau atât de negri, încât aveai impresia că s-ar fi oglindit pământul în ei. De atâta negreaţă, pur şi simplu străluceau” (p. 96). Ei bine, în groapa cu şerpi poate să cadă Liviu protagonistul şi moş Haralambie Pinghireac, personajul îmbrăcat în haina eroilor pieselor lui Brecht, însă frământarea sufletească a ambelor personaje e comunicată fie prin monologul interior, fie prin atmosfera uneori incertă, fie prin atmosfera subtilă, pâcloasă: „Alaiul funebru s-a întors în sat. Seara, undeva după orele şapte, s-a potolit şi furtuna. Cerul s-a înseninat, iar rudele mortului şi-au zis că Dumnezeu e într-adevăr mare şi milostiv chiar şi cu cei păcătoşi. Satul arăta jalnic. Şuvoaiele de apă rupseseră din drumuri, maluri, din grădinile oamenilor. Soarele în asfinţit mai permitea câte unei raze să se joace pe suprafaţa băltoacelor. Gătejoaia bocea de mama focului că puhoiul de apă i-a luat coteţul cu tot cu orătănii. Baba Militina scotea apa ce-i intrase şi-n casă, în timp ce Mihai Bibaşu urca bucuros drumul satului, spre magazin, lovindu-se din când în când cu o cărămidă în piept şi spunând: «Mă bat cu cărămida-n piept şi nu mă doare…» Lumea trecea pe lângă el şi se făcea că nu-l ia în seamă. Avea grijă Dumnezeu de cei săraci cu duhul.
         A doua zi, soarele a răsărit, rug aprins, la fel cum a făcut-o întotdeauna, adică dintre casele lui Ion Cernei şi Vasile Tufă, aflate la marginea satului, pe dealul Ştrengii. A răsărit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi se părea că anume acest lucru deranja cel mai mult oamenii: cum de se poate aşa ceva? Cum este orânduită lumea asta, Doamne? Rudele răposatului au cerut să se sape o altă groapă, iar pe la unu şi jumătate oamenii erau de acum aşezaţi la masa de pomenire. Dar nimeni n-a mai adus vorba despre cele întâmplate, despre furtună, şerpi şi bârfele care s-au spus acolo” (p. 107-108). Glasul conştiinţei pulsează în decor sentimental de platitudine, confuzie şi neadaptare, ce repetă obsesiv – timpul trăit: prezent şi trecut.
         Şi totuşi, trebuie să spunem franc, prozatorul Nicolae Spătaru e frământat de idei grave şi cuprinsul acestui volum poartă stigmatul acestor frământări, care nu e un act gratuit, ci expresia autentică a unei experienţe de viaţă. Valoarea cărţii constă incontestabil în arta povestirii, fapt demonstrat şi în prozele Jurnalul lui Dan sau Cafeneaua de la Podul Înalt. Sunt remarcabile spontaneitatea şi firescul cu care ştie să nareze scriitorul. Fraza curge uneori nervos, într-un ritm sufocant, sugerând negreşit stări, dar nu face rău – nici prozatorului, nici cititorului.
         Întreg volumul pare un laborator de roman, un roman spovedanie pornit(-ă) din nevoia de eliberare. Povestirile n-au propriu-zis un final bine conturat, astfel, cititorul rămâne în speranţa că Îngerii naraţiunii lui Nicolae Spătaru, în curând, vor anunţa apariţia unei alte cărţi de proză cu semnătura autorului nostru.
Spătaru, Nicolae. Îngeraşul purta fustă mini / Nicolae Spătaru. – Iaşi : Junimea, 2015. – 128 p. ISBN 978-973-37-1901-4

Vitalie Răileanu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s