Un caz de samizdat în literatura sovietică moldovenească: Petru Cărare

Volumul „Săgeţi. Carul cu proşti. Şi alte poeme” (1990) e o amplă şi substanţială culegere de poezii şi poeme satirico-umoristice care „se trag” încă din „pătimita” plachetă de versuri şfichiuitoare şi usturătoare „Săgeţi”, apărută în 1980, scoasă din librării şi interzisă în maniera unui autodafeu ideologic la două săptămâni după apariţie, autorul fiind pus la index de regimul comunist. Într-un interviu mai recent, poetul povesteşte că „a fost editată într-un tiraj dublu – 14 mii de exemplare şi costa 14 copeici. Tirajul ei a fost arestat. Noroc de un evreu din Cimişlia, care a ascuns câţiva saci de cărţi”. Astfel „Săgeţile” lui Petru Cărare „copiate la xerox sau chiar transcrise de mînă, circulau prin Chişinău, în mediul studenţilor  şi intelectualilor, care se alegeau, astfel, cu amăgitorul sentiment al participării la aşa-zisa rezistenţă basarabeană. De fapt, e singurul caz cunoscut de samizdat basarabean românesc” (Nicolae Negru). Mereu s-a considerat că alcoolul a distrus literatura, aşa şi este, dar există şi unele cazuri de excepţie: „dacă în Chişinău ciracii partidului reuşiseră să sustragă cartea din librării, în raioane „hotărîrile partidului şi guvernului” mai trebuiau să treacă prin ceaţa de alcool a şefilor pînă a ajunge la executare, cartea se mai afla pe tejghele, şi cei din centru veneau s-o cumpere de aici în număr mare de exemplare, ea devenind obiect de preţ şi de citire intensă de către cei ce aveau norocul s-o capete, interesînd şi pe alţii, aş zice chiar, fiind obiect de speculă pe piaţă” (Sava Melega)

Anatol Moraru consideră că volumul „Săgeţi” „a produs cel mai mare scandal politico-literar din spaţiul basarabean al timpului. Cartea a fost calificată drept o diversiune ideologică, cazul „ieşit din comun” fiind discutat la o şedinţă specială a Biroului comitetului Central al fostului Partid Comunist din Moldova, prin decizia căruia toţi comuniştii „nevigilenţi”, care au permis editarea volumului, urmau să fie aspru pedepsiţi”.

„Şi totuşi, a avut curajul civic, ca nimeni altul, să le arunce mănuşa, să le spună un adevăr dureros că-i urăşte” […] Crezul poetic al lui Cărare a fost definit în acea carte care azi se cere situată între cărţile programatice de eliberare naţională (Andrei Hropotinchi). Nicolae Cărare avea dreptate cînd zicea că „umorul putea fi ţinut în anticameră, dar nu şi exmatriculat din artă, din creaţia lui Petru Cărare”.

În 1990 cartea a fost reeditată, după ce a fost completată cu versuri noi,  modificîndu-i-se titlul în „Săgeţi. Carul cu proşti. Și alte poeme”. Alte poeme sunt preluate din „Carul cu proşti”, o suită mai recentă de poeme satirice, unde citim un homo viciosus, cu toate relele şi metehnele lui. La fel descoperim şi cîteva pînze epice mai vechi, preluate din arhiva autorului, care nu au apărut în „epoca de aur ce a fost de plumb”, ani livreşti umbriţi de numele unui Hruşciov și Brejnev.

Apărută în 1990, cartea e şi o mărturie a atmosferei ce anunţa marile schimbări. În acest sens, prefaţatorul Vasile Nastasiu întrezărea în această carte o sincronizare cu noile vremuri: „detestînd orice soi de măşti bonom şi zîmbitor, neastîmpărat ca un argint viu şi aidoma unui spiriduş necesar, autorul indică prin tot ce a creat mai valoros că literatura moldovenească se poate înscrie cu certitudine drept un fenomen al restructurării spirituale”.